ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, sub nr. 6346/62 din 21 iulie 2009, pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din M.A.I. a solicitat, În contradictoriu cu pârâtul T.M., să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a acestuia, pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 26 iunie 2010, pârâtul a fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, din cauza comportamentului pe care l-a avut pe perioada șederii în această țară.

Prin sentința civilă nr. 267 din 30 octombrie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins acțiunea, reținând, în considerentele sentinței, că nu sunt întrunite cerințele legale pentru restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean român în condițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, astfel cum acestea sunt enunțate în jurisprudența Curții de Justiție, de Comunitățile Europene, în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE. Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost anulat ca netimbrat prin decizia civilă nr. 3 din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că în mod greșit a fost aplicată, de către instanța de apel, sancțiunea anulării cererii, în condițiile în care s-a făcut dovada imposibilității achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, atât la termenul din 7 ianuarie 2010, cât și la cel din 14 ianuarie 2010, pentru motivele prezentate în adresele depuse la dosar. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4562 din 17 septembrie 2010, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că în cauză nu este vorba despre o atitudine culpabilă a reclamantei, care a justificat imposibilitatea obiectivă de achitare a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente cererii de apel, pentru rațiuni administrative care subzistau atât la data promovării căii ordinare de atac, cât și la termenul la care sancțiunea a fost efectiv aplicată. Astfel, la data formulării cererii de apel, 11 decembrie 2009 fusese publicat în M. Of. actul normativ de înființare a noii persoane juridice, respectiv H.G. nr. 1367/2009 (la data de 25 noiembrie 2009), ce urma a intra în vigoare în 30 de zile de la publicare.

Din moment ce noua instituție nu funcționa în condiții de legalitate, cererea de apel a fost formulată tot de către Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, instituție supusă operațiunii de comasare prin fuziune, chiar dacă nu mai dispunea de bugetul instituției, care era în curs de predare în gestiunea noii instituții înființate prin reorganizare legală. La data de 14 ianuarie 2010, când instanța de apel a aplicat sancțiunea anulării cererii de apel, deși noua instituție funcționa legal, nu avea încă deschidere de cont pentru anul 2010, așa cum rezultă din adresele depuse la dosar, ceea ce înseamnă că se afla în imposibilitate de a face orice fel de plăți, inclusiv pentru achitarea taxei datorate în cauză.

Concluzionând, înalta Curte a reținut că sancțiunea procesuală a fost nelegal aplicată, nefiind vorba despre o atitudine procesuală culpabilă a titularului cererii de apel și, constatând întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 313 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 17 din 3 februarie 2011 a respins, ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că simpla împrejurare că, față de pârât, s-a dispus, de către autoritățile statului italian, returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit, câtă vreme, în cauză, nu s-au făcut dovezi, în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulație. În caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității, în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiuni și restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație a pârâtului pe o perioadă de trei ani. În motivarea recursului, reclamanta, a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create, prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, are obligativitatea de a înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

În acest context, s-a învederat faptul că pârâtul a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 26 iunie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma, întrucât, în timpul șederii pe teritoriul Italiei, acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acesteia a fost necesară, în vederea menținerii ordinii și siguranței publice. Astfel, măsura restrictivă dispusă de autoritățile italiene se justifică, din perspectiva încălcării ordinii publice a statului italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, încălcând și ordinea de drept a statului român, prin ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

În același sens, aceste împrejurări justifică aprecierea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate valorile fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și libertățile cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a manifestat acea conduită, în sensul art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, care prevede că, pe perioada șederii într-un alt stat membru, cetățenii români au obligația respectării legislației României a statului în care se află și obligația de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale.

Or, conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, astfel încât, în mod greșit, instanțele anterioare nu au luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici cele ale Decretului Prefectului de Roma. Examinând decizia recurată, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește principiul de bază, în materia liberei circulații a persoanelor, având cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula, potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, este garantat - art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Cât privește excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE. De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și fața de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut. Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre, așa cum este acesta prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine, altfel acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa, dacă statul membru, în speță, România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său, în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens este jurisprudența Curții, CEJ-Presa - C224/02; Singhe - 070/90; International Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05; Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/3 8/CE prevede, în mod expres, că toți cetățenii Uniunii care au cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru. Dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, absolut, el poate fi supus limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) al Directivei 2004/38, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a statuat că, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul comunitar, și, în special, ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât, sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii Europene.

Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menționat, ce ar putea fi invocate de un stat membru, implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate, din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În acest context legislativ si jurisprudențial, împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii Europene, Italia, au dispus expulzarea pârâtului T.M., cetățean român, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său, impunându-se examinarea circumstanțelor particulare ale cazului.

În consecință, împrejurarea că, față de un cetățean român, s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia, pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățeanului respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. În speța supusă judecății, cererea reclamantului, prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație al pârâtului T.M.

are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus, față de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca antisocială, dar, la dosar, nu există dovezi ale condamnării sale penale, dovezi a căror obligație de a le prezenta incumba reclamantului, conform principiului onus probandi incumbit actori, care să justifice proporționalitatea acestei măsuri, în sensul art. 2 par. 2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituția României.

Astfel, nu poate constitui temei, pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național, actul administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita pârâtului nu reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, pentru a se putea justifica necesitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, potrivit dispozițiilor comunitare și a normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007. Pentru considerentele prezentate, apreciind că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.I., prin Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, împotriva deciziei nr. 17 din 3 februarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.