ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată, sub nr. 6346/62 din 21 iulie 2009, pe rolul Tribunalului

Brașov, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din M.A.I.

a solicitat,

În contradictoriu cu pârâtul T.M., să

se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a acestuia,

pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, s-a arătat că,

la data de 26 iunie 2010, pârâtul a fost returnat din Italia, în baza

Decretului Prefecturii Provinciei Roma, din cauza comportamentului pe care l-a

avut pe perioada șederii în această țară.

Prin sentința civilă nr. 267 din 30

octombrie 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins acțiunea, reținând,

în considerentele sentinței, că nu sunt întrunite cerințele legale pentru

restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean român

în condițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, astfel cum acestea sunt

enunțate în jurisprudența Curții de Justiție, de Comunitățile Europene, în

aplicarea art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.

Apelul declarat de către reclamantă

împotriva sentinței menționate a fost anulat ca netimbrat prin decizia civilă nr.

3 din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date, criticând-o pentru nelegalitate, susținând, în esență, că în mod

greșit a fost aplicată, de către instanța de apel, sancțiunea anulării cererii,

în condițiile în care s-a făcut dovada imposibilității achitării taxei

judiciare de timbru și a timbrului judiciar, atât la termenul din 7 ianuarie 2010,

cât și la cel din 14 ianuarie 2010, pentru motivele prezentate în adresele

depuse la dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4562 din 17 septembrie

2010, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre

rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta

Curte a reținut că în cauză nu este vorba despre o atitudine culpabilă a

reclamantei, care a justificat imposibilitatea obiectivă de achitare a taxei

judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente cererii de apel, pentru

rațiuni administrative care subzistau atât la data promovării căii ordinare de

atac, cât și la termenul la care sancțiunea a fost efectiv aplicată.

Astfel, la data formulării cererii de

apel, 11 decembrie 2009 fusese publicat în M. Of. actul normativ de înființare

a noii persoane juridice, respectiv H.G. nr. 1367/2009 (la data de 25 noiembrie

2009), ce urma a intra în vigoare în 30 de zile de la publicare.

Din moment ce noua instituție nu

funcționa în condiții de legalitate, cererea de apel a fost formulată tot de

către Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, instituție supusă

operațiunii de comasare prin fuziune, chiar dacă nu mai dispunea de bugetul

instituției, care era în curs de predare în gestiunea noii instituții

înființate prin reorganizare legală.

La data de 14 ianuarie 2010, când

instanța de apel a aplicat sancțiunea anulării cererii de apel, deși noua

instituție funcționa legal, nu avea încă deschidere de cont pentru anul 2010,

așa cum rezultă din adresele depuse la dosar, ceea ce înseamnă că se afla în

imposibilitate de a face orice fel de plăți, inclusiv pentru achitarea taxei

datorate în cauză.

Concluzionând, înalta Curte a reținut

că sancțiunea procesuală a fost nelegal aplicată, nefiind vorba despre o

atitudine procesuală culpabilă a titularului cererii de apel și, constatând

întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art.

313 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia din apel și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 17 din 3 februarie 2011 a respins, ca

nefondat apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că simpla împrejurare că, față de pârât, s-a dispus,

de către autoritățile statului italian, returnarea pe teritoriul României nu

este suficientă prin ea însăși pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului

român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit, câtă

vreme, în cauză, nu s-au făcut dovezi, în sensul că pârâtul, prin conduita sa,

constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății, care să justifice aplicarea măsurii drastice

a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

În caz contrar, prin limitarea

exercitării dreptului pârâtului la libera circulație, s-ar ajunge la

nesocotirea principiului proporționalității, în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva acestei decizii, a declarat

recurs reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

și, pe fond, admiterea acțiuni și restrângerea exercițiului dreptului la liberă

circulație a pârâtului pe o perioadă de trei ani.

În motivarea recursului, reclamanta, a

arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr.

1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor

români aflați în Italia, ca urmare a situației create, prin adoptarea, de către

statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu,

coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și

completările ulterioare, are obligativitatea de a înainta, către instanța

competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului

nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd că autoritățile judecătorești

urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor

expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

În acest context, s-a învederat faptul

că pârâtul a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 26 iunie 2009,

conform Decretului Prefectului de Roma, întrucât, în timpul șederii pe

teritoriul Italiei, acesta a avut un comportament antisocial, motiv pentru care

îndepărtarea acesteia a fost necesară, în vederea menținerii ordinii și

siguranței publice.

Astfel, măsura restrictivă dispusă de

autoritățile italiene se justifică, din perspectiva încălcării ordinii publice

a statului italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, încălcând și

ordinea de drept a statului român, prin ignorarea dispozițiilor interne și

internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români

aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

În același sens, aceste împrejurări

justifică aprecierea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate

valorile fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și libertățile

cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a manifestat acea

conduită, în sensul art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 5/2006, care prevede că, pe perioada șederii într-un alt stat

membru, cetățenii români au obligația respectării legislației României a

statului în care se află și obligația de a nu desfășura activități de natură să

compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România

prin documente internaționale.

Or, conform Decretului emis de

autoritățile italiene, împotriva pârâtului, s-a dispus măsura interzicerii de a

se întoarce pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub

sancțiunea executării pedepsei privative de libertate, astfel încât, în mod

greșit, instanțele anterioare nu au luat în considerare dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici cele ale Decretului

Prefectului de Roma.

Examinând decizia recurată, înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește principiul de

bază, în materia liberei circulații a persoanelor, având cetățenia română, în

prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula,

potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români, pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, este garantat - art. 25 din

Constituția României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Cât privește excepțiile de la această

regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din

Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare - art. 27 din

Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean

român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala,

chiar și fața de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg

din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este direct

aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii Uniunii

Europene, inclusiv cetățenii români beneficiază de dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra

pe teritoriul unui alt stat membru.

Dreptul de a circula liber pe

teritoriul statelor membre, așa cum este acesta prevăzut și garantat de art. 18

alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine, altfel acest

drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa, dacă statul membru, în speță,

România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților

proprii să părăsească teritoriul său, în scopul de a intra pe teritoriul altui

stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui

adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulație, atât

în statul de origine, cât și în statul de destinație (în acest sens este

jurisprudența Curții, CEJ-Presa - C224/02; Singhe - 070/90; International

Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05; Daily

Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din

Directiva 2004/3 8/CE prevede, în mod expres, că toți cetățenii Uniunii care au

cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, absolut, el poate fi supus

limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile

adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor

ce decurg din art. 27 alin. (1) al Directivei 2004/38, așa cum rezultă din

jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a statuat că, deși, în

general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică

și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot

varia de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în

contextul comunitar, și, în special, ca o justificare a unei derogări de la

principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe

trebuie interpretate în mod strict, astfel încât, sfera lor nu poate fi

stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din

partea instituțiilor Uniunii Europene.

Privite astfel, derogările de la

principiul fundamental menționat, ce ar putea fi invocate de un stat membru,

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că, pentru a fi justificate, măsurile luate, din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În acest context legislativ si

jurisprudențial, împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii

Europene, Italia, au dispus expulzarea pârâtului T.M., cetățean român, nu este

prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică, la rândul

său, dreptul de circulație al cetățeanului său, impunându-se examinarea circumstanțelor

particulare ale cazului.

În consecință, împrejurarea că, față

de un cetățean român, s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt

stat membru nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al

acestuia, pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățeanului

respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății.

În speța supusă judecății, cererea

reclamantului, prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație

al pârâtului T.M. are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus, față

de acesta, în Italia, întrucât conduita sa a fost apreciată ca antisocială,

dar, la dosar, nu există dovezi ale condamnării sale penale, dovezi a căror

obligație de a le prezenta incumba reclamantului, conform principiului onus

probandi incumbit actori, care să justifice proporționalitatea acestei măsuri,

în sensul art. 2 par. 2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului si art. 53 din Constituția României.

Astfel, nu poate constitui temei,

pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieși de pe teritoriul național,

actul administrativ emis de o entitate a statului italian, iar conduita

pârâtului nu reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății, pentru a se putea justifica

necesitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație al acestuia, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani,

potrivit dispozițiilor comunitare și a normelor naționale, inclusiv H.G. nr. 1347/2007.

Pentru considerentele prezentate,

apreciind că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul M.A.I., prin Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, împotriva deciziei nr. 17 din 3 februarie 2011 a

Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 ianuarie 2012.