ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5644/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2009 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul C.M.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Italia. Prin sentința civilă nr. 1199 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Olt, secția civilă, a respins cererea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că pârâtul a fost îndepărtat din Italia pentru comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii, situație care nu impune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație.

Din probatoriile administrate de reclamant nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere de către tribunal pentru a lua împotriva pârâtului măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, în temeiul art. 38 din Legea nr. 248/2005, modificată prin O.G. nr. 5/2006. Prin decizia civilă nr. 20 din 1 februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcția Pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (fost Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Contrar susținerilor apelantei, instanța de judecată este aceea care, în raport de situația concretă, apreciază asupra aplicării sancțiunii legale solicitate, în limitele termenelor stabilite, fără ca aceasta să însemne o cenzurare a actelor și măsurilor dispuse de autoritățile străine, în speță cele italiene. Este reală susținerea apelantului, în sensul că dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă restrângerea lui nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei justificări pentru această îngrădire. In acest context, afirmația reclamatului, în sensul că se tinde la stoparea migrației ilegale nu reprezintă un argument viabil pentru adoptarea măsurii restrictive, fiind necesar ca în fiecare caz particular să se arate care este pericolul înfrângerii acestei finalități.

In speță, din probatoriul sumar administrat în cauză rezultă că poliția italiană a luat măsura returnării pârâtului în România pentru că, la un control acesta a fost descoperit cu o interdicție mai veche, situație care însă nu constituie un motiv pentru a-i restrânge pârâtului dreptul la liberă circulație. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate. In motivarea cererii, recurentul arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 8 septembrie 2009, în baza Decretului Prefectului de Terni. Dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, iar măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan extern, cât și pe plan intern.

Astfel, nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încalcă prevederile din Constituție sau din alte instrumente juridice internaționale, inclusiv de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Returnarea unui cetățean se aplică atunci când acesta încalcă ordinea juridică internă a acelui stat, iar autoritățile române nu au competența de a se pronunța supra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile italiene. Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Curtea de apel nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamant. Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 8 septembrie 2009 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat. Chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit faptul că atitudinea pârâtului ar putea amenința ordinea internă a statului Italian.

Cum în speță, reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor la obiectivul stopării migrației ilegale, în mod legal curtea de apel a decis că nu sunt întrunite condițiile restrângerii unui drept fundamental al cetățeanului, față de dispozițiile Legii nr. 248/2005, coroborate cu cele ale art. 25 din Constituția României. Recursul declarat de reclamant este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E R espinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 20 din 01 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.