ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5644/2010

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17

noiembrie 2009 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor

din Ministerul Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul C.M.C.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului

dreptul la liberă circulație în Italia.

Prin sentința civilă nr. 1199 din 15

decembrie 2009, Tribunalul Olt, secția civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că pârâtul a fost îndepărtat din Italia pentru

comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii, situație care nu

impune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație.

Din probatoriile administrate de

reclamant nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere de către

tribunal pentru a lua împotriva pârâtului măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație, în temeiul art. 38 din Legea nr. 248/2005, modificată prin

O.G. nr. 5/2006.

Prin decizia civilă nr. 20 din 1

februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta

Direcția Pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (fost

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Administrației).

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Contrar susținerilor apelantei,

instanța de judecată este aceea care, în raport de situația concretă, apreciază

asupra aplicării sancțiunii legale solicitate, în limitele termenelor

stabilite, fără ca aceasta să însemne o cenzurare a actelor și măsurilor

dispuse de autoritățile străine, în speță cele italiene.

Este reală susținerea apelantului, în

sensul că dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă

restrângerea lui nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei justificări

pentru această îngrădire.

In acest context, afirmația

reclamatului, în sensul că se tinde la stoparea migrației ilegale nu reprezintă

un argument viabil pentru adoptarea măsurii restrictive, fiind necesar ca în

fiecare caz particular să se arate care este pericolul înfrângerii acestei

finalități.

In speță, din probatoriul sumar

administrat în cauză rezultă că poliția italiană a luat măsura returnării

pârâtului în România pentru că, la un control acesta a fost descoperit cu o

interdicție mai veche, situație care însă nu constituie un motiv pentru a-i

restrânge pârâtului dreptul la liberă circulație.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

In motivarea cererii, recurentul arată

că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 8 septembrie 2009, în baza

Decretului Prefectului de Terni.

Dreptul la liberă circulație nu este un

drept absolut, iar măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema migrației ilegale din România spre statele europene

prezintă interes atât pe plan extern, cât și pe plan intern.

Astfel, nu se poate susține că măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încalcă prevederile din Constituție sau din alte instrumente juridice

internaționale, inclusiv de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Returnarea unui cetățean se aplică

atunci când acesta încalcă ordinea juridică internă a acelui stat, iar

autoritățile române nu au competența de a se pronunța supra legalității și

temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile italiene.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Curtea de apel nu a reținut că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituției

sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci

doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este

suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamant.

Într-adevăr, simpla returnare a

pârâtului din Italia la data de 8 septembrie 2009 nu poate să constituie un

temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera

circulație în acest stat.

Chiar dacă instanța nu poate cenzura

măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de readmisie, nu poate

nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme

reclamanta nu a dovedit faptul că atitudinea pârâtului ar putea amenința

ordinea internă a statului Italian.

Cum în speță, reclamantul nu a fost în

măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față

de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general,

referitor la obiectivul stopării migrației ilegale, în mod legal curtea de apel

a decis că nu sunt întrunite condițiile restrângerii unui drept fundamental al

cetățeanului, față de dispozițiile Legii nr. 248/2005, coroborate cu cele ale

art. 25 din Constituția României.

Recursul declarat de reclamant este

nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 20 din 01 februarie 2010 a Curții de Apel

Craiova, secția a

I-a

civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 octombrie 2010.