ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6152/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 120 din 9 februarie 2010 Tribunalul Olt a respins cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor prin care s-a solicitat dispunerea restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în Italia a pârâtului D.C. In considerente instanța a reținut că măsura expulzării pârâtului de pe teritoriul Italiei încalcă principiul proporționalității, atât timp cât nu este dovedit în concret modul în care conduita pârâtului ar aduce atingere intereselor țării, cu atât mai mult cu cât, prin decretul de expulzare, s-a dispus interdicția de a intra pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani.

Impotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că pârâtul, prin conduita sa infracțională, reprezintă o amenințare reală și serioasă la adresa Statului Italian, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pentru limitarea dreptului la libera circulație impuse de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 68 din 8 martie 2010 a respins apelul reținând că expulzarea pârâtului din Italia nu reprezintă prin ea însăși o cauză justificativă a limitării dreptului la liberă circulație, dat fiind că în decretul de expulzare se fac referiri generale la comportamentul acestuia și nu se indică în concret activitatea infracțională.

Impotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel, respectiv că pârâtul, prin conduita sa infracțională, reprezintă o amenințare reală și serioasă la adresa Statului Italian, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pentru limitarea dreptului la libera circulație impuse de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE. Recursul nu este fondat. Incepând cu data de 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-și, prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale la care este parte.

Obligația instanțelor naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel privită decât în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate, anume restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în cauză. Dată fiind această situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispozițiilor legale interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum urmează: Din perspectiva legislației naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală, Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, în condițiile stabilite prin legile ordinare. Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat". Din perspectivă comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a Comunității Europene consacră libertatea de circulației a persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Rezultă cu evidență incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația comunitară (Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situația de fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel principiului supremației dreptului comunitar.

În acest context legislativ, s-a reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situația concretă a pârâtului, constatarea că simpla constatare că ar putea comite infracțiuni nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă vreme prin acțiunea de față nu s-au invocat si dovedit și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, instanța de judecată nu poate să rețină în nici un caz că simpla bănuială că acesta ar comite infracțiuni pe teritoriul Statului Italian ar constitui „ o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății", mai ales în condițiile în care Directiva dispune că,,nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală" și „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" de restrângere a libertății de circulație. Interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze, în consens, că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că cetățeanul român D.C.

a avut pe teritoriul Italiei o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori siguranța publică, iar bănuiala că pârâtul ar putea comite infracțiuni nu poate fi asimilată niciunuia dintre cele trei motive de excepție care permit restrângerea libertății de circulație. Față de considerentele expuse, Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 68 din 8 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.