ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6152/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 120 din 9 februarie 2010

Tribunalul Olt a respins cererea formulată de reclamanta Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din

Ministerul Administrației și Internelor prin care s-a solicitat

dispunerea restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în

Italia a pârâtului D.C.

In considerente instanța a

reținut că măsura expulzării pârâtului de pe teritoriul

Italiei încalcă principiul proporționalității, atât timp

cât nu este dovedit în concret modul în care conduita pârâtului ar aduce

atingere intereselor țării, cu atât mai mult cu cât, prin decretul de

expulzare, s-a dispus interdicția de a intra pe teritoriul Italiei pe o

perioadă de 5 ani.

Impotriva sentinței a declarat

apel reclamanta arătând că pârâtul, prin conduita sa

infracțională, reprezintă o amenințare reală și

serioasă la adresa Statului Italian, astfel încât sunt îndeplinite

condițiile pentru limitarea dreptului la libera circulație impuse de

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

68 din 8 martie 2010 a respins apelul reținând că expulzarea

pârâtului din Italia nu reprezintă prin ea însăși o cauză

justificativă a limitării dreptului la liberă circulație,

dat fiind că în decretul de expulzare se fac referiri generale la

comportamentul acestuia și nu se indică în concret activitatea

infracțională.

Impotriva deciziei instanței de

apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reiterând motivele de apel, respectiv că pârâtul, prin conduita sa

infracțională, reprezintă o amenințare reală și

serioasă la adresa Statului Italian, astfel încât sunt îndeplinite

condițiile pentru limitarea dreptului la libera circulație impuse de

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Recursul nu este fondat.

Incepând cu data de 1 ianuarie 2007,

România a devenit stat membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-și,

prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligația de a asigura

compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a

tuturor acordurilor internaționale la care este parte.

Obligația instanțelor

naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel privită decât

în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul

aplicării măsurii solicitate, anume restrângerea dreptului la libera

circulație a persoanei în cauză.

Dată fiind această

situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în

contextul dispozițiilor legale interne și internaționale, cu

incidență în cauză, după cum urmează:

Din perspectiva legislației

naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală,

Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă

circulație, în țară și în străinătate, în

condițiile stabilite prin legile ordinare.

Alin. (2) al art. 25 dispune în

sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de

a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din

țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.

Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

cu modificările și completările ulterioare, stipulează în art.

3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate se poate face numai temporar, în

cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și

constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării

acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005,

„restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu

privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care

a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat

între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o

desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar

aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat".

Din perspectivă

comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a

Comunității Europene consacră libertatea de circulației a

persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza

creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului se

stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre,

fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest

Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la

liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora

recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al

Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre, un drept fundamental și individual, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a

măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei

reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea

dreptului de intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27

că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică. Aceste

motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive de

ordine publică sau siguranță publică respectă principiul

proporționalității și se întemeiază exclusiv pe

conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot

justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză

trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct

legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție

generală.

Rezultă cu evidență

incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu

legislația comunitară (Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE),

pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor

pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei

situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a

persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau

sănătății publice, pe când norma internă prevede

posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă

cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de

readmisie, fără a se face nici o distincție în ceea ce

privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv

dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța

sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat -

și care relevă, în esență, ideea că norma internă

prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera

circulație, în raport cu categoria situațiilor de excepție

prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și

legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la

situația de fapt din prezenta speță, dându-se

eficiență astfel principiului supremației dreptului comunitar.

În acest context legislativ, s-a

reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care

se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui

cetățean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și

urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situația

concretă a pârâtului, constatarea că simpla constatare că ar

putea comite infracțiuni nu poate fi încadrată în sfera

noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică.

Câtă vreme prin acțiunea

de față nu s-au invocat si dovedit și alte circumstanțe

reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, instanța de

judecată nu poate să rețină în nici un caz că simpla

bănuială că acesta ar comite infracțiuni pe teritoriul

Statului Italian ar constitui „ o amenințare reală, prezentă

și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății",

mai ales în condițiile în care Directiva dispune că,,nu pot fi

acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate

de considerații de prevenție generală" și

„condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri" de restrângere a libertății de circulație.

Interpretarea corectă a

dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit

instanțele anterioare să aprecieze, în consens, că, în

speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că

cetățeanul român D.C. a avut pe teritoriul Italiei o conduită

care să pună în pericol ordinea publică ori siguranța

publică, iar bănuiala că pârâtul ar putea comite

infracțiuni nu poate fi asimilată niciunuia dintre cele trei motive

de excepție care permit restrângerea libertății de

circulație.

Față de considerentele

expuse, Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 68 din 8 martie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.