ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6704/2010

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2056 din 09 decembrie 2009,

Tribunalul Iași, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor în contradictoriu cu pârâtul O.S., având ca obiect

restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul

Italiei, pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 248/2005.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede

că cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate

restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui

alt stat membru al Uniunii doar pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și

rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză, nici

măcar condamnările penale anterioare neputând justifica, în sine, restricționarea

dreptului la liberă circulație.

Or, în speță, nu

poate fi reținută vreuna dintre situațiile de excepție reglementate de norma

comunitară menționată, pentru că deși în cuprinsul deciziei de expulzare a

pârâtului din Italia se face referire la o conduită infracțională a acestuia pe

teritoriul statului italian, nu s-a probat judecarea și condamnarea lui pentru

săvârșirea infracțiunilor indicate în actul de expulzare.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 38

din 12 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind că, în mod corect, prima

instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică

restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul

ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri,

reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38.

Directiva prevede în

mod limitativ doar trei situații în care se poate restrânge dreptul la liberă

circulație, iar apelanta nu a dovedit nici una dintre ele.

Astfel, nu s-a administrat

nicio probă în sensul că pârâtul ar fi comis faptele menționate de autoritățile

italiene în decretul de expulzare, așa încât nu se poate reține o conduită a

pârâtului care să poată fi considerată o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, cu atât mai mult cu

cât Directiva prevede că nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct

legate de caz sau bazate pe considerații de prevenție generală.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului,

prevăzută de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, respectiv Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor.

În motivarea cererii,

recurenta a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la

data de 23 septembrie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma, document

din conținutul căruia reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei,

pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind arestat pentru săvârșirea

infracțiunii de port ilegal de arme și rezistență la arestare, motiv pentru

care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și

siguranței publice.

Astfel, în documentul

de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o

amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a

drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță”, fiind considerat un pericol public.

Măsura restrictivă

solicitată prin acțiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii

publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicției anterioare de a

pătrunde pe teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin

respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât

și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor interne și

internaționale ratificate de România vizând obligațiile cetățenilor români

aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

În conformitate cu art.

5 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată, pe perioada șederii în

străinătate, cetățenii români au obligația să respecte legislația României și

să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și legislația statului în care se află.

În raport de

prevederile legale menționate, trebuia reținut gradul scăzut de integrare a

pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o

activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței

publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și

suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului

italian.

Conform Decretului

emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a

se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub

sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

În aceste condiții,

trebuia să se dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării

dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de până la 3

ani, măsură care nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera

circulație a cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva

2004/38/CE, deoarece nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al

Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Instanța de apel a

reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de

dreptul comunitar, aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când

aceasta a devenit țară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reținut că acest

drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive

temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Instanța nu a reținut

că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au

fost returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii

Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la dreptul

la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel

de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de

reclamantă.

Într-adevăr, simpla

returnare a pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să

constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului

acestuia la libera circulație în statul din care a fost returnat.

Deși potrivit art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat

apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă

circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a

normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de

măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate

publică sau de sănătate publică.

În speță, chiar dacă

instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici

să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme

reclamanta nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile

mai susmenționate.

Reclamanta a invocat

că în ordinul de expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul

a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă

la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a

integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie

incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile

săvârșite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat

nerespectarea de către acesta a unei interdicții anterioare de a pătrunde pe

teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea

formelor legale, precum și săvârșirea de infracțiuni.

Ca situație de fapt,

ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C.

proc. civ., instanțele anterioare au reținut că nu s-a dovedit judecarea și

condamnarea pârâtului pentru infracțiunile menționate în decretul de expulzare.

În consecință, nu se

poate reține că pârâtul ar fi avut pe teritoriul statului italian o conduită de

natură a reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății, cu atât mai mult cu cât Directiva

38/CE/2004 prevede în art. 27 alin. (2) că nici condamnările penale anterioare

nu pot justifica, în sine, motive pentru restricționarea dreptului la liberă

circulație.

Pe de altă parte, simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus

returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui

cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, nu poate reprezenta nici ea, în

sine, o faptă contrară ordinii publice din acel stat. Expulzarea dispusă prin

decretul autorităților italiene reprezintă sancțiunea pe care statul italian a

considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul acelui

stat.

În aceste condiții,

dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o

perioadă determinată de timp, autoritățile de frontieră ale statului respectiv

vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației

respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția

autorităților judiciare române în acest sens.

România, dobândind

statutul de țară membră a Uniunii Europene, este obligată să respecte

prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în

ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a

comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului

European și a Consiliului.

Într-adevăr, Directiva

europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării în legea

internă a prevederilor sale.

Cum însă pentru

motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de

Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație,

lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt

stat este suficientă pentru ca instanța să poată lua față de el măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect instanța

de apel a dat efect direct normei comunitare - care reprezintă un izvor de

drept secundar - dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere

pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene

nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite

acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Față de art. 27 alin.

(2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al

pârâtului doar pe motiv de intrare și ședere ilegală în Italia nu ar fi

respectat principiul proporționalității.

Față de

considerentele prezentate, urmează a se reține că soluția pronunțată de

instanța de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

Așa fiind, cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește

aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva deciziei civile nr. 38 din 12 martie 2010 a Curții de Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2010.