ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6023/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 1775 din 15 decembrie 2009, Tribunalul Bacău, secția civilă, a

respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.A.I.

în contradictoriu cu pârâtul L.I., având ca obiect restrângerea exercitării

dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe temeiul

dispozițiilor Legii nr. 248/2005.

În motivarea soluției, tribunalul a

reținut că art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE prevede că cetățenilor Uniunii

Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la

liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii

doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică,

iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze

pe conduita proprie a persoanei în cauză.

În speță, pârâtul a fost returnat de

autoritățile administrative din Perugia ca urmare a faptului că „cel menționat

nu se dovedește că desfășoară nicio activitate lucrativă și nu a demonstrat că

dispune de resurse suficiente, nici nu dispune de asigurare sanitară care să

acopere riscurile Statului".

Ținând cont că pârâtul nu a fost

acuzat de săvârșirea de infracțiuni ori de fapte concrete prin care ar fi pus

ordinea publică italiană într-un pericol real, prezent și suficient de grav,

tribunalul a apreciat că, în prezent, nu sunt întrunite condițiile excepționale

impuse de legislația comunitară, care să permită luarea măsurii restrângerii

libertății de circulație pentru pârât pe teritoriul italian, din moment ce

această măsură nu poate fi luată în scop preventiv ori din motive de ordin

economic, așa cum ar reieși din motivarea actului administrativ de expulzare

întocmit de autoritățile italiene.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul.

Prin Decizia nr. 13 din 10 februarie 2010,

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă,

asigurări sociale, a respins apelul ca nefondat, apreciind că, în mod corect,

prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică

restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul

ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri,

reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38.

Directiva prevede în mod limitativ

doar trei situații în care se poate restrânge dreptul la liberă circulație,

respectiv pentru motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau

sănătatea publică, iar în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în

vreuna dintre aceste situații. Nimic din faptele prezentate de reclamant nu

pare să indice că, în prezent sau în trecut, conduita pârâtului ar fi de natură

să provoace temerea că acesta ar putea prezenta un pericol real pentru

interesele fundamentale ale societății, impunând adoptarea de către România a

unei măsuri de limitare a dreptului său de liberă circulație.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului, prevăzută de art. 1

alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, respectiv D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.

În motivarea cererii, recurenta a

arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 22 mai 2009,

conform Decretului Prefectului Provinciei L'Aquila, document din conținutul

căruia reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un

comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost

necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se

precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor

fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa

pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în

siguranță", fiind considerat un pericol public.

Măsura restrictivă solicitată prin

acțiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a

Statului Italian, prin nerespectarea interdicției anterioare de a pătrunde pe

teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea

formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a

ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor interne și

internaționale ratificate de România vizând obligațiile cetățenilor români aflați

în străinătate și măsurile de combatere a migratei ilegale.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr.

248/2005, modificată și completată, pe perioada șederii în străinătate,

cetățenii români au obligația să respecte legislația României și să nu desfășoare

activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină

obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și

legislația statului în care se află.

În raport de prevederile legale

menționate, trebuia reținut gradul scăzut de integrare a pârâtului în

perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate

infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice. Astfel,

conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă

la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Conform Decretului emis de

autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a se

întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea

executării pedepsei privative de libertate.

În aceste condiții, trebuia să se

dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de până la 3 ani, măsură

care nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație a

cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/ CE, deoarece

nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al Uniunii constituie o

atingere adusă ordinii publice din acel stat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile

art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a reținut că dreptul

cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de dreptul comunitar,

aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit

țară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reținut că acest drept poate fi

supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru

luarea acestei măsuri.

Instanța nu a reținut că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii

Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la

dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui

astfel de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de

reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a

pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să constituie un

temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera

circulație în statul din care a fost returnat.

Deși potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca

fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație

a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

ar contraveni Directivei 2004/38/ CE, care prevede că o astfel de măsură se

poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică.

În speță, chiar dacă instanța nu poate

cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici să restrângă

dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a

dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai

susmenționate.

Reclamanta a invocat că în ordinul de

expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul a avut un

comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa

demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității

publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu

conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile săvârșite de

pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat nerespectarea de

către acesta a unei interdicții anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei

și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale.

Or, nu se poate susține că simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus

returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui

cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăși, o

faptă contrară ordinii publice din acel stat, cu atât mai mult cu cât Directiva

2004/38/ CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea

justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Expulzarea dispusă prin decretul

autorităților italiene reprezintă sancțiunea pe care statul italian a

considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul acelui

stat.

În aceste condiții, dispunându-se

expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o perioadă

determinată de timp, autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi

implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației respective,

să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția autorităților

judiciare române în acest sens.

Pe de altă parte, dobândind statutul

de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte

prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în

ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a

Consiliului.

Într-adevăr, Directiva europeană

creează în sarcina statelor membre obligația implementării în legea internă a

prevederilor sale.

Cum însă pentru motivele expuse

anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de Directivă

referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație, lăsând a se

înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt stat este

suficientă pentru ca instanța să poată lua față de el măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect instanța de apel a dat

efect direct normei comunitare - care reprezintă un izvor de drept secundar -

dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere

pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene

nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite

acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/ CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului doar pe

motiv de intrare și ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul

proporționalității.

De asemenea, măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație a pârâtului nu se justifică nici din perspectiva

art. 2 parag. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, deoarece restrângerile la libera

circulație recunoscute de acest text trebuie nu doar să fie prevăzute de lege

și să urmărească un scop legitim, ci și să fie necesare într-o societate

democratică. Or, solicitarea reclamantei de a se restrânge libertatea de circulație

a pârâtului pe o perioadă de cel mult 3 ani pe teritoriul statului de unde a

fost returnat nu poate fi socotită ca o măsură necesară într-o societate

democratică, deoarece nu respectă principiul proporționalității între scopul

urmărit prin aplicarea ei și mijloacele folosite pentru a-l atinge, atâta timp

cât nu s-a făcut dovada că prezența pârâtului pe teritoriul Italiei ar

constitui un pericol pentru securitatea națională, siguranța publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Față de considerentele prezentate,

urmează a se reține că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu

aplicarea corectă a legii.

Așa fiind, cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în

speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. împotriva Deciziei civile

nr. 13 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publidâ, astăzi

12 noiembrie 2010.