ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6825/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6825/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 988 din 13 iulie

2011 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 2254/102/2010 s-a respins ca

neîntemeiată cererea D.E.P.A.B.D., privind restrângerea dreptului la liberă

circulație în Italia, pe o durată de cel mult 3 ani, a pârâtului B.M.

Tribunalul a reținut,

în legătura cu cererea reclamantei că, fiind membră a Uniunii Europene, România

urmează a aplica, în cauză, dispozițiile dreptului comunitar, care

reglementează dreptul cetățenilor unui stat membru de a circula pe teritoriul

altor state membre UE și care, în virtutea principiului aplicării directe a

normelor comunitare, au prioritate, față de dispozițiile Legii nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Dreptul la liberă

circulație și de rezidență pe teritoriul statelor membre UE este prevăzut de

Directiva 2004/38/CE. Dispozițiile Cap.VI din Directivă, intitulat

"Limitarea dreptului de intrare și ședere pentru motive de ordine publică,

de securitate publică sau de sănătate publică" reglementează

circumstanțele în care statele membre pot limita dreptul cetățenilor la

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

Astfel, cetățenilor

Uniunii li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și rezidență pe

teritoriul altui stat membru, numai din motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare.

Dispozițiile art. 28,

intitulate "Protecția împotriva expulzării", prevăd că "înainte

de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine

publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși

factori, precum: durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta

acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familiară și economică,

integrarea sa socială și culturală în statul membru și legăturile sale cu țara

de origine".

Dispozițiile art. 28

și art. 30 CE instituie, în scopul garantării drepturilor procedurale,

obligativitatea notificării, în scris, a deciziei de expulzare, persoanei în

cauză, precum și informarea acesteia, în mod complet și precis, în legătură cu

motivele expulzării, cu instanța judecătorească sau autoritatea administrativă

la care poate contesta decizia, termenul de contestare ș.a.m.d., astfel încât,

cel vizat să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia.

Din acțiunea

reclamantei, coroborată cu cele ce rezultă din "Talonul de

călătorie", declarațiile pârâtului și ordinul de expulzare, a rezultat că

acesta a fost expulzat din Italia la data de 7 iunie 2010.

Reclamanta nu a depus

la dosar și hotărârea de condamnare la care face referire expresă emitentul

decretului de îndepărtare, dar tribunalul a apreciat că măsura restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație în țara de expulzare nu se mai poate

dispune și în România, în condițiile în care, pârâtului i s-a limitat dreptul

la liberă circulație de către însuși statul italian, pe o durată de 5 ani, iar

aplicarea unei noi limitări, pe lângă împrejurarea că ar reprezenta o dublă

sancțiune pentru aceeași faptă, ar fi și lipsită de eficiență, în condițiile în

care durata maximă prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 este de 3 ani și

ea s-ar suprapune, deci, peste cea de 5 ani, deja aplicată de statul italian.

De altfel, în ordinul de expulzare este prevăzut și faptul că, în cazul încălcării

interdicției de reintrare pe teritoriul italian, pârâtul "va fi pedepsit

din nou cu închisoare până la un an și va fi îndepărtat din nou, cu însoțire

imediată".

Susținerea

reclamantei, potrivit căreia limitarea dreptului la liberă circulație a

pârâtului se impune ca urmare a faptului că acesta a fost returnat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și Republica Italiană, nu poate fi

primită, pentru că, o asemenea interpretare ar fi contrară atât normelor

comunitare, cât și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care prevăd că exercitarea

unui drept de părăsire a unei țări, inclusiv cea de origine, nu poate face

obiectul altor restricții decât cele impuse din motive de securitate națională

sau de ordine publică.

Față de cele

reținute, cum, în conformitate cu dispozițiile Capitolului VI din Directiva

2004/38/CE, decizia de limitare a libertății de circulație a unui cetățean al

Uniunii nu poate fi luată de un stat membru la simpla solicitare a

autorităților statului din care un cetățean a fost expulzat și, date fiind și

particularitățile speței, mai sus-prezentate, tribunalul a respins cererea

reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 988 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Neamț în termen legal și legal

timbrat a formulat apel reclamanta D.E.P.A.B.D. criticând-o pentru următoarele

motive:

- activitatea

infracțională reținută în sarcina pârâtului este suficientă pentru a se putea

aprecia că există temei că acesta ar putea săvârși și pe viitor fapte de natură

a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.

- faptele reținute de

autoritățile italiene în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a putea fi

luate în considerare de instanță, întrucât prin conduita manifestată de pârât

și prin prezența sa pe teritoriul Italiei, reprezintă o amenințare gravă la

adresa unor valori fundamentale.

Prin Decizia civilă

nr. 7 din 1 februarie 2012 Curtea de Apel Bacău a respins apelul ca nefondat.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Dreptul la liberă

circulație și de rezidență pe teritoriul statelor membre U.E. este prevăzut de

Directiva 2004/38/CE.

Dispozițiile

Capitolului VI din directivă, intitulat "Limitarea dreptului de intrare și

ședere pentru motive de ordine publică sau de sănătate publică"

reglementează circumstanțele în care statele membre pot limita dreptul

cetățenilor la circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

Astfel, cetățenilor

Uniunii li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și reședință pe

teritoriul altui stat membru numai din motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare.

Din acțiunea

apelantei-reclamante, coroborată cu cele ce rezultă din "Talonul de

călătorie", declarațiile intimatului-pârât și ordinul de expulzare,

rezultă că acesta a fost expulzat din Italia la data de 7 iunie 2010.

Măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în țara de expulzare nu se mai poate

dispune în România, în condițiile în care, intimatului i s-a limitat dreptul la

liberă circulație de către însuși statul italian, pe o durată de 5 ani, iar

aplicarea unei noi limitări, pe lângă împrejurarea că ar reprezenta o dublă

sancțiune pentru aceiași faptă, ar fi și lipsită de eficiență, în condițiile în

care durata maximă prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005 este de 3 ani și

ea s-ar suprapune, deci peste cea de 5 ani deja aplicată de statul italian.

Astfel, în mod

corect, a reținut prima instanță că susținerea reclamantei potrivit căreia

limitarea dreptului la liberă circulație a pârâtului se impune ca urmare a

faptului că acesta a fost returnat în baza unui acord de readmisie încheiat

între România și Republica Italiană, nu poate fi primită, pentru că o asemenea

interpretare ar fi contrară atât normelor comunitare cât și art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale care prevăd că exercitarea unui drept de părăsire a unei țări,

inclusiv cea de origine, nu poate face obiectul altor restricții decât cele

impuse din motive de securitate națională sau de ordine publică.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs D.E.P.A.B.D.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-au dezvoltat următoarele critici:

În conformitate cu

prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu

prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și

completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a

înainta către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De asemenea,

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul

că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă determinată.

Măsura restrictivă

dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva încălcării

ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa

nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea

dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

Dispozițiile art. 6

alin. (1) din Directiva 2004/38/CE reglementează dreptul de ședere, iar

potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică. În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că, măsurile luate din

motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul

proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Conform acestor

prevederi comunitare, restricționarea libertății de circulație și de ședere a

cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză,

astfel instanța ar fi trebuit să rețină faptul că pârâtul a săvârșit

infracțiuni cu violență pe teritoriul statului italian.

Autoritățile italiene

au dispus măsura returnării în considerarea dispozițiilor art. 28 din Directiva

nr. 2004/38/CE, măsura returnării, făcând dovada faptului că pârâtul nu a

respectat condițiile de ședere în străinătate, în momentul verificărilor

efectuate de către autoritățile italiene competente.

Autoritățile italiene

au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe

teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul prin conduita sa

reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa

interesului fundamental al societății statului italian.

Curtea de Apel Bacău

a apreciat greșit faptul că nu s-a făcut dovada vreunuia din cazurile de

limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, deși ar fi trebuit să rețină faptul

că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, acesta

recunoscând în Declarația olografă că a părăsit teritoriul României, în luna

septembrie 2003 prin P.T.F. Borș, cu destinația Italia, că a fost arestat,

judecat și condamnat de către autoritățile italiene pentru infracțiunea de

viol, la o pedeapsă de 3 ani, din care a executat 2 ani și 6 luni, ulterior

fiind returnat.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând

înscrisurile cauzei, verificând soluția recurată în baza criticilor susținute

în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu

întrunesc cerințele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, se constată

că instanțele anterioare au reținut situația de fapt dedusă judecății în

concordanță cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă pare, s-au identificat în

mod corect normele legale incidente din dreptul intern (art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005), cu privire la care s-a constatat incompatibilitatea lor cu

normele de drept comunitar, care au prioritate, motiv pentru care cele dintâi

au fost înlăturate.

Cererea dedusă

judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la

liberă circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 7

iunie 2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic

prevederile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație: "b) cu privire

la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care

o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor

României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel

stat".

Potrivit acestei

norme, "restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani…".

Din formularea normei

incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu

este obligatorie prin însuși faptul îndepărtării persoanei de autoritățile

statului pe teritoriul căruia se afla și, pe de altă parte, că simpla

împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru

adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar, necesitatea

adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de

împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea

interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia,

ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18

din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și Directiva 2004/38/CE

a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind

dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru

cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul

contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea

normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin

art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Din această

perspectivă, în mod corect instanțele anterioare s-au raportat la legislația

comunitară și la jurisprudența CJCE creată în interpretarea acesteia, din care

se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de

restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean

european, fiind deopotrivă adecvate și referirile la art. 2 din Protocolul

adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului.

Astfel, este cert că

intimatul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii

Europene în termenii art. 17 parag. 1 TCE și se poate prevala de drepturile aferente

unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă

circulație, recunoscut prin art. 18 TCE și de art. 2 alin. (3) din Protocolul

adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune, în

primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii

Europene, altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-l părăsi pe acesta

din urmă.

Acest drept este

formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr.

4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie dedus și în contextul

jurisprudenței CJCE, în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate

prin TCE ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive

justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu

scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru (hotărârea din 15

decembrie 1995 a CJCE în Cauza B., C - 415/93).

În acest cadru, este

întemeiată susținerea recurentului în sensul că Directiva 2004/38/CE nu

împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere

a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român, însă, restrângerea nu

trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare

îngrădire.

Astfel, după cum s-a

arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare

că respectiva persoană a fost returnată, urmând a se circumstanția în raport de

conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această

restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în

special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii

publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea

principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr.

102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, prin care

Directiva a fost transpusă în dreptul intern).

În acest context, se

reține că motivația recurentului că se tinde la stoparea migrației ilegale nu

poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are

un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a

persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce

nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui

drept este supus limitării, sens în care a statuat CJCE și în Cauza J. în

soluționarea chestiunii prejudiciale invocate de instanțele din România,

într-un context similar.

În jurisprudența CJCE

s-a statuat de asemenea că noțiunea de "ordine publică" presupune o

amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes

fundamental al societății (hotărârea din 29 aprilie 2004 în cauza O. și O.,

C-482/01), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât

cel de origine.

H.G. nr. 1347/2007,

prin dispozițiile art. 2 lit. d), instituie obligația pârâtei de a sesiza

instanța de judecată în cazul cetățenilor români expulzați pentru a se aprecia

asupra cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație și nu instituie

o obligație opis lege pentru instanță de a dispune restrângerea dreptului la

liberă circulație.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - D.E.P.A.B.D. împotriva Deciziei nr. 7 din 1 februarie 2012 a

Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AA