ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5655/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanta D.E.P.A.B.D. București a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a pârâtului D.l., pe o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 679 din 18 aprilie 2011 Tribunalul Neamț a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că întrucât România este membră a Uniunii Europene, în cauză sunt aplicabile normele dreptului comunitar care reglementează dreptul cetățenilor unui stat membru de a circula pe teritoriul altor state membre U.E.

și care, în virtutea principiului aplicării directe a normelor comunitare au prioritate față de dispozițiile Legii nr. 248/2005. Restricțiile privind dreptul de a circula liber și de a rezida pe teritoriul statelor membre UE sunt prevăzute de Directiva 2004/3 8/CE. Astfel, cetățenilor Uniunii Europene li se poate restricționa dreptul la liberă circulație, de a rezidenția pe teritoriul unui alt stat membru U.E. numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică constatate printr-o decizie de expulzare care trebuie să cuprindă motivele care au stat la baza emiterii precum și instanța competentă și procedurile necesare pentru atacarea acestei decizii. De asemenea, această decizie trebuie să-i fie notificată, în scris, persoanei în cauză.

Tribunalul a reținut că potrivit „Ordonanței ” emisă la 19 septembrie 2007 de Magistratul de supraveghere din cadrul Oficiului de supraveghere Verona - Italia, pârâtul a fost expulzat pentru „ședere ilegală” și nu pentru săvârșirea vreunei infracțiuni pentru care să fi fost judecat și condamnat.

Coroborând cele reținute în ordonanța de expulzare sus-menționată cu declarația pârâtului și înscrisul „Telex ” emis la 16 noiembrie 2010 de Chestura Viterbo - Oficiul Imigrări, tribunalul a reținut că anterior, la 19 septembrie 2007 pârâtul a fost expulzat din Italia însă s-a reîntors la data de 02 octombrie 2010, fiind depistat de autoritățile italiene la 15 noiembrie 2010, astfel că a fost expulzat din nou, la 16 noiembrie 2010. Tribunalul a apreciat că simpla împrejurare că pârâtul a fost anterior expulzat și că avea interdicție de a pătrunde pe teritoriul statului italian nu este de natură, prin ea însăși, să impună aplicarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, întrucât ar însemna ca pentru aceeași faptă să i se aplice o dublă sancțiune în condițiile în care, potrivit legislației statului italian (Decretul-lege nr. 30/2007 modificat prin Decretul-lege nr. 32/2008) interdicția de a pătrunde pe teritoriul statului se aplică pe o durată de 5 ani, iar încălcarea acesteia se sancționează potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (14) din Decretul menționat.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că aplicarea și de către statul român a unei noi interdicții de pătrundere pe teritoriul statului italian este și lipsită de eficiență în condițiile în care statul italian i-a interzis pârâtului pătrunderea pe teritoriul său pe o durată de 5 ani, iar potrivit Legii nr. 248/2005 durata maximă pentru care poate fi luată măsura de către statul român este de 3 ani. Mai mult „șederea ilegală” a pârâtului nu constituie o împrejurare de natură a impune aplicarea sancțiunii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, întrucât nu se respectă principiul proporționalității cât timp nu s-a dovedit (ci doar s-a susținut) că prezența pârâtului pe teritoriul statului italian reprezintă o amenințare suficient de serioasă și prezentă care să-i afecteze interesele fundamentale.

Or, un stat membru pentru a limita drepturile acordate cetățeanului Uniunii, în baza art. 18 paragraful 1 TFUE, trebuie să se asigure și să se confirme că exercitarea acestor libertăți constituie o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică. De altfel și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevăd că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație „poate” fi dispusă de instanță ceea ce înseamnă că ea nu se aplică automat în cazul unei persoane expulzate ci în urma examinării tuturor împrejurărilor care dovedesc că prezența persoanei respective pe teritoriul statului care l-a expulzat este de natură a-i afecta interesele fundamentale. Împotriva sentinței civile mai sus menționate a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 63 din 01 iulie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a menținut sentința tribunalului prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că cetățenilor UE sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii numai din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, constatate printr-o decizie de expulzare. Cum în speță, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar găsi în vreuna dintre situațiile ce impun, potrivit dreptului comunitar, restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul Uniunii Europene, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a Directivei 2004/3 8/CE, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că sesizarea instanței s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. (d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispozițiile art. 38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulație. A susținut că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, la data de 16 noiembrie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei Viterbo, întrucât acesta a avut o activitate infracțională pe teritoriul statului italian, măsura fiind luată din motive de ordine și siguranță publică.

S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 27 și 28 din Directiva nr. 2004/3 8/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporționalității și are în vedere conduita pârâtului. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina D.E.P.A.B.D. obligația de a înainta instanței competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate. Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie sa respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu pot justifica luarea unor asemenea măsuri. Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice. Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său. Dispozițiile art. 2 lit. (a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul M.A.I. de a sesiza instanța în vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în condițiile prevăzute de lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor privind afectarea ordinei, siguranței sau sănătății publice.

În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 63 din 11 iulie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012.