ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5655/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2011 pe

rolul Tribunalului Neamț,

reclamanta D.E.P.A.B.D.

București a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din

Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

Italia a pârâtului D.l., pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 679

din 18 aprilie 2011 Tribunalul Neamț

a

respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.

Pentru a pronunța această

sentință tribunalul a reținut că întrucât România este membră a Uniunii

Europene, în cauză sunt aplicabile normele dreptului comunitar care

reglementează dreptul cetățenilor unui stat membru de a circula pe teritoriul

altor state membre U.E. și care, în virtutea principiului aplicării directe a

normelor comunitare au prioritate față de dispozițiile Legii nr. 248/2005.

Restricțiile privind

dreptul de a circula liber și de a rezida pe teritoriul statelor membre UE sunt

prevăzute de Directiva 2004/3 8/CE.

Astfel, cetățenilor Uniunii

Europene li se poate restricționa dreptul la liberă circulație, de a rezidenția

pe teritoriul unui alt stat membru U.E. numai din motive de ordine publică,

securitate publică sau sănătate publică constatate printr-o decizie de

expulzare care trebuie să cuprindă motivele care au stat la baza emiterii

precum și instanța competentă și procedurile necesare pentru atacarea acestei

decizii. De asemenea, această decizie trebuie să-i fie notificată, în scris,

persoanei în cauză.

Tribunalul a reținut că

potrivit „Ordonanței

”

emisă la 19 septembrie 2007 de Magistratul de

supraveghere din cadrul Oficiului de supraveghere Verona - Italia, pârâtul a

fost expulzat pentru „ședere ilegală” și nu pentru săvârșirea vreunei

infracțiuni pentru care să fi fost judecat și condamnat.

Coroborând cele reținute în

ordonanța de expulzare sus-menționată cu declarația pârâtului și înscrisul

„Telex

”

emis la 16 noiembrie 2010 de Chestura Viterbo -

Oficiul Imigrări, tribunalul a reținut că anterior, la 19 septembrie 2007

pârâtul a fost expulzat din Italia însă s-a reîntors la data de 02 octombrie 2010,

fiind depistat de autoritățile italiene la 15 noiembrie 2010, astfel că a fost

expulzat din nou, la 16 noiembrie 2010.

Tribunalul a apreciat că

simpla împrejurare că pârâtul a fost anterior expulzat și că avea interdicție

de a pătrunde pe teritoriul statului italian nu este de natură, prin ea însăși,

să impună aplicarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație, întrucât ar însemna ca pentru aceeași faptă să i se aplice o dublă

sancțiune în condițiile în care, potrivit legislației statului italian

(Decretul-lege nr. 30/2007 modificat prin Decretul-lege nr. 32/2008)

interdicția de a pătrunde pe teritoriul statului se aplică pe o durată de 5

ani, iar încălcarea acesteia se sancționează potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(14) din Decretul menționat.

Pe de altă parte,

tribunalul a apreciat că aplicarea și de către statul român a unei noi

interdicții de pătrundere pe teritoriul statului italian este și lipsită de

eficiență în condițiile în care statul italian i-a interzis pârâtului

pătrunderea pe teritoriul său pe o durată de 5 ani, iar potrivit Legii nr. 248/2005

durata maximă pentru care poate fi luată măsura de către statul român este de 3

ani.

Mai mult „șederea ilegală” a

pârâtului nu constituie o împrejurare de natură a impune aplicarea sancțiunii

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, întrucât nu se

respectă principiul proporționalității cât timp nu s-a dovedit (ci doar s-a

susținut) că prezența pârâtului pe teritoriul statului italian reprezintă o

amenințare suficient de serioasă și prezentă care să-i afecteze interesele

fundamentale.

Or, un stat membru

pentru a limita drepturile acordate cetățeanului Uniunii, în baza art. 18

paragraful 1 TFUE, trebuie să se asigure și să se confirme că exercitarea

acestor libertăți constituie o amenințare reală și suficient de gravă pentru

ordinea publică.

De altfel și

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevăd că măsura restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație „poate” fi dispusă de instanță ceea ce

înseamnă că ea nu se aplică automat în cazul unei persoane expulzate ci în urma

examinării tuturor împrejurărilor care dovedesc că prezența persoanei

respective pe teritoriul statului care l-a expulzat este de natură a-i afecta

interesele fundamentale.

Împotriva sentinței

civile mai sus menționate a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 63

din 01 iulie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale,

a

menținut sentința tribunalului prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat

de reclamantă.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că cetățenilor UE sau membrilor lor

de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de

rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii numai din motive de

ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, constatate printr-o

decizie de expulzare.

Cum în speță, reclamanta nu a

făcut dovada că pârâtul s-ar găsi în vreuna dintre situațiile ce impun,

potrivit dreptului comunitar, restricționarea dreptului la liberă circulație în

spațiul Uniunii Europene, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o

corectă aplicare a Directivei 2004/3 8/CE, astfel că, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs reclamanta.

În motivarea

recursului, reclamanta a susținut că sesizarea instanței s-a făcut în temeiul

dispozițiilor art. 2 lit. (d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispozițiile art.

38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului pârâtului

la libera circulație. A susținut că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul

Italiei, la data de 16 noiembrie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei

Viterbo, întrucât acesta a avut o activitate infracțională pe teritoriul

statului italian, măsura fiind luată din motive de ordine și siguranță publică.

S-a arătat că în cauză

sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 27 și 28 din Directiva nr. 2004/3

8/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporționalității și are în

vedere conduita pârâtului.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin H.G. nr. 1347/2007

s-a stabilit în sarcina D.E.P.A.B.D. obligația de a înainta instanței

competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate.

Acest demers trebuie efectuat

în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. (b) din Legea nr. 248/2005,

potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3

ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin

activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere

gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România

și acel stat.

Măsura restrângerii

exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în

raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la

dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este

stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit

căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307

alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au

obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre

acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat

drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară

este de imediată aplicare.

De aceea, legea română

trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art.

18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este

cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii

în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se

dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică.

În alin. (2), textul

prevede că măsura trebuie sa respecte principiul proporționalității și să se

întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare

gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu pot justifica luarea unor

asemenea măsuri.

Art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt

respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor

privind atingerea adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice.

Astfel, restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute

de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005

trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

În cauză, se constată că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE.

Măsura restrângerii dreptului

la liberă circulație doar pentru faptul că prezența pârâtului pe teritoriul

Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat,

nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul

acestuia.

Împrejurarea că autoritățile

statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean

român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice,

la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Dispozițiile art. 2 lit. (a)

din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul M.A.I. de a sesiza instanța în

vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în condițiile prevăzute de

lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în sensul celor

solicitate, fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor privind

afectarea ordinei, siguranței sau sănătății publice.

În concluzie, cum reclamanta

nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii

solicitate față de scopul urmărit, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 63 din 11

iulie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2012.