ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 535/2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, sub nr. 431/103/2009, la data de 29 ianuarie 2009, reclamanta D.G.P. București a solicitat, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Germania a pârâtului A. (T.) I.M. pe o durată de cel mult trei ani. Prin sentința civilă nr. 175/C/2009, Tribunalul Neamț a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că pârâtul a fost returnat din Germania la data de 21 noiembrie 2008, în baza Convenției dintre Ministerul de Interne al României cu Ministerul de Interne al acestei țări din 1992, iar din declarația dată de pârât în punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost judecat de autoritățile germane pentru infracțiunile de tentativă de furt, fals și fraudă și condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

Împotriva menționatei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta M.A.I. - D.G.P.. Prin Decizia civilă nr. 61 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că cererea introductivă formulată de D.G.P. din Ministerul și Internelor a fost argumentată de faptul că, potrivit declarației dată de intimat la graniță, acesta ar fi fost condamnat în Germania la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de furt, fals și fraudă. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5, art. 38 lit. a) din Legea nr. 8/2008, cu modificările și completările ulterioare, privind regimul liberei circulații cetățenilor români în străinătate, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la C.E.D.O.

pct. 3,4. În raport de probatoriul administrat și motivele de drept invocate de apelanta-reclamantă, în mod corect, în adoptarea hotărârii, prima instanță a avut în vedere Directiva nr. 2004/38/ CE, referitor la dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul Statelor membre U.E., aplicabilă și României, ca țară membră a UE, Directivă care nu vine în contradicție cu dispozițiile normative invocate ca temei juridic al acțiunii, ci stabilește detaliat condițiile de restrângere a dreptului la libera circulație. Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, cetățenilor U.E. li se poate restricționa dreptul la libera circulație și rezidență pe teritoriul unui alt stat membru numai din motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică, care să fie constatate printr-o decizie de expulzare.

Art. 28 al Directivei ce conține dispoziții privind protecția în cazul expulzării, menționează că, anterior emiterii deciziilor de expulzare de pe teritoriul său din motivele mai sus arătate, statul membru trebuie să ia în considerație o serie de factori („durata șederii, vârsta cadru în cauză, starea de sănătate, situația economică și familială, integrarea în statul m gazdă"). În scopul garantării drepturilor procedurale, art. 28 și art. 30 al Directivei, prevăd obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate și încunoștiințarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum și autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei, termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura expulzării să poată înțelege conținutul notificării și repercursiunile juridice ale acesteia.

Deși în cauză au fost solicitate relații privind decizia de expulzare și dovada notificării emisă de autoritățile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să reclame existența acestora. Ori, în absența dovezilor anterior menționate, care să ateste faptul că față de intimat s-a dispus măsura expulzării cu respectarea dispozițiilor art. 33 din Directiva nr. 2004/38/ CE, ca o consecință a condamnării sau ca o sancțiune luată pentru rațiuni de ordine și siguranță publică în mod corect, prima instanță a reținut că simpla declarație a intimatului, invocată de apelantă, nu este de natură să conducă la restrângerea dreptului de liberă circulație prin hotărâre judecătorească. Pe cale de consecință, în raport de probatoriul administrat, instanța de fond, a procedat la o corectă aplicare a art. 18 C.E.

și a dispozițiilor din Cap.VI din Directiva nr. 2004/38, a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, respingând acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă D.G.P. din M.A.I. pentru motive de nelegalitate care se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, așa cum se va arăta în continuare: În declarația dată de pârât în punctul de trecere a frontierei, acesta susține faptul că a fost judecat de autoritățile germane pentru infracțiunile de tentativă de furt, furt, fals și fraudă și condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

În temeiul dispozițiilor art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu O.G. nr. 5/2006, D.G.P. a solicitat, la data de 27 ianuarie 2009 Tribunalului Neamț, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Germania intimatului - pârât pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 175/ C din 16 martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 431/103/2009, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins cererea formulată ca nefondată. întrucât împotriva acestei sentințe a declarat apel D.G.P., Curtea de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat Decizia civilă nr. 61 din 25 mai 2009, prin care a respins apelul declarat împotriva sentinței civile susmenționate, apreciind că hotărârea primei instanțe este corectă și legală.

În acest context, în mod greșit atât prima instanță, cât și Curtea de Apel Bacău, au apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către D.G.P. Chiar și în condițiile existenței principiilor priorității dreptului comunitar și al aplicării directe a acestuia, luarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.

Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru U.E., în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru UE de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce duce la concluzia că doar acel stat membru UE poate cenzura legalitatea măsurii de returnare. Obligația pentru statul român ca, ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român, este expres stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 și urm., care constituie dreptul intern în materie și care vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state, și care facilitează totodată finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie.

Legea nr. 248/2005 îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale. Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, însă această garanție suportă anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, după ce în parag. 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, se garantează libertatea de circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înlăuntrul acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în parag.

3 și 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag. 3 și 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O. Apreciem că respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului nu este justificată de circumstanțele concrete ale cauzei. Definirea și aplicarea conceptului de ordine publică aparține legilor și tribunalelor naționale. În raport de aceste circumstanțe referitoare la persoana intimatului, se consideră că solicitarea de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație este pe deplin întemeiată, fiind îndeplinite toate condițiile limitării dreptului la libera circulație prevăzute în art. 2 parag.

2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. Astfel, restrângerea dreptului la libera circulație pentru o perioadă determinată este prevăzută de lege, în sensul art. 2 parag. 3, respectiv în Legea nr. 248/2005; această lege îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale. In mod similar, art. 25 din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile aduse de recurentă deciziei pronunțate în apel se întemeiază pe argumente de nelegalitate, fără a se raporta la considerentele avute în vedere de instanței de apel, în sensul de a le combate, ci la argumente care privesc alte temeiuri în raport de care recurenta consideră că trebuia soluționată cauza. Înalta Curte observă că nu se pune în dicsuție în cauză neconstituționalitea Legii nr. 248/2005, nici faptul că posibilitatea de restrângere a dreptului la liberă circulație, prevăzută în această lege, ar fi contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Deși Legea nr. 248/2005 vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state și facilitează finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie, prezumția pe care se întemeiază recurenta în sensul că un acord de readmisie se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru UE de către cetățeanul român și este suficientă pentru aplicarea măsurii restricției dreptului la liberă circulație, nu poate fi primită ca unic argument pentru aplicarea acesteai măsuri. Aceasta deoarece, astfel cum a motivat și instanța de apel, restricția ce poate fi adusă dreptului la liberă circulație, care, într-adevăr nu este unul absolut, se poate dispune numai pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică, care să fie constatate printr-o decizie de expulzare, conform art. 28 al Directivei nr. 2004/38/ CE ce conține dispoziții privind protecția în cazul expulzării.

Pentru ca măsura expulzării să nu fie una arbitrară, art. 28 și art. 30 al Directivei, prevăd obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate și încunoștiințarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum și autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei, termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura expulzării să poată înțelege conținutul notificării și repercursiunile juridice ale acesteia.

Deși în cauză au fost solicitate relații privind decizia de expulzare și dovada notificării emisă de autoritățile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să reclame existența acestora, iar, în absența dovezilor anterior menționate, simpla declarație a intimatului privind condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare nu este de natură să conducă la restrângerea dreptului de liberă circulație prin hotărâre judecătorească, căci nu sunt dovedite motivele de ordine publică sau de securitate care să justifice luarea acestei măsuri. Conform art. 27 pct. 2 al Directivei nr. 2004/38/ CE „măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică, respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Condamnările penale anterioare, nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri”. În raport de aceste argumente, pe care Înalta Curte le consideră esențiale în stabilirea condițiilor în care măsura restrângerii dreptului la liberă circulație poate fi dispusă, apar ca nerelevante apărările generale ale recurentei în sensul că Legea nr. 248/2005 îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea diverselor abuzuri.

Prevederile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile numai în măsura în care recurenta dovedește că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație este impusă de motive de ordine publică sau de securitate, iar această dovadă se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin dovedirea existenței unui ordin de expulzare, emis cu garanțiile necesare care să dovedească faptul că expulzarea nu este arbitrară. Pentru aceste argumente, constatând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.A.I. - D.G.P., împotriva Deciziei nr. 61 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări siciale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2010.