ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 535/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 535/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, sub nr. 431/103/2009,

la data de 29 ianuarie 2009, reclamanta D.G.P. București a solicitat, în

temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în Germania a pârâtului A. (T.) I.M. pe o durată

de cel mult trei ani.

Prin sentința civilă nr.

175/C/2009, Tribunalul Neamț a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că pârâtul a fost returnat din Germania la data de 21

noiembrie 2008, în baza Convenției dintre Ministerul de Interne al României cu

Ministerul de Interne al acestei țări din 1992, iar din declarația dată de

pârât în punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost judecat de

autoritățile germane pentru infracțiunile de tentativă de furt, fals și fraudă

și condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta M.A.I. - D.G.P..

Prin Decizia civilă nr.

61 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, a fost respins, ca

nefondat, apelul.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că cererea introductivă formulată de D.G.P.

din Ministerul și Internelor a fost argumentată de faptul că, potrivit

declarației dată de intimat la graniță, acesta ar fi fost condamnat în Germania

la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de

furt, fals și fraudă.

În drept cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 5, art. 38 lit. a) din Legea nr. 8/2008,

cu modificările și completările ulterioare, privind regimul liberei circulații

cetățenilor români în străinătate, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la C.E.D.O.

pct. 3,4.

În raport de

probatoriul administrat și motivele de drept invocate de apelanta-reclamantă,

în mod corect, în adoptarea hotărârii, prima instanță a avut în vedere

Directiva nr. 2004/38/ CE, referitor la dreptul la liberă circulație și de

rezidență pe teritoriul Statelor membre U.E., aplicabilă și României, ca țară

membră a UE, Directivă care nu vine în contradicție cu dispozițiile normative

invocate ca temei juridic al acțiunii, ci stabilește detaliat condițiile de

restrângere a dreptului la libera circulație.

Astfel, așa cum a

reținut și instanța de fond, cetățenilor U.E. li se poate restricționa dreptul

la libera circulație și rezidență pe teritoriul unui alt stat membru numai din

motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică, care să fie

constatate printr-o decizie de expulzare.

Art. 28 al Directivei

ce conține dispoziții privind protecția în cazul expulzării, menționează că, anterior

emiterii deciziilor de expulzare de pe teritoriul său din motivele mai sus arătate,

statul membru trebuie să ia în considerație o serie de factori („durata

șederii, vârsta cadru în cauză, starea de sănătate, situația economică și

familială, integrarea în statul m gazdă").

În scopul garantării

drepturilor procedurale, art. 28 și art. 30 al Directivei, prevăd

obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate

și încunoștiințarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum și

autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei,

termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura

expulzării să poată înțelege conținutul notificării și repercursiunile juridice

ale acesteia.

Deși în cauză au fost

solicitate relații privind decizia de expulzare și dovada notificării emisă de

autoritățile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să

reclame existența acestora.

Ori, în absența

dovezilor anterior menționate, care să ateste faptul că față de intimat s-a

dispus măsura expulzării cu respectarea dispozițiilor art. 33 din Directiva nr.

2004/38/ CE, ca o consecință a condamnării sau ca o sancțiune luată pentru

rațiuni de ordine și siguranță publică în mod corect, prima instanță a reținut

că simpla declarație a intimatului, invocată de apelantă, nu este de natură să

conducă la restrângerea dreptului de liberă circulație prin hotărâre

judecătorească.

Pe cale de

consecință, în raport de probatoriul administrat, instanța de fond, a procedat

la o corectă aplicare a art. 18 C.E. și a dispozițiilor din Cap.VI din

Directiva nr. 2004/38, a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, respingând

acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva

menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal,

apelanta-reclamantă D.G.P. din M.A.I. pentru motive de nelegalitate care se pot

încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât s-a

dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, așa cum se va arăta în

continuare:

În declarația dată de

pârât în punctul de trecere a frontierei, acesta susține faptul că a fost

judecat de autoritățile germane pentru infracțiunile de tentativă de furt,

furt, fals și fraudă și condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

În temeiul

dispozițiilor art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu

O.G. nr. 5/2006, D.G.P. a solicitat, la data de 27 ianuarie 2009 Tribunalului

Neamț, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Germania

intimatului - pârât pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr.

175/ C din 16 martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 431/103/2009, Tribunalul

Neamț, secția civilă, a respins cererea formulată ca nefondată. întrucât

împotriva acestei sentințe a declarat apel D.G.P., Curtea de Apel Bacău, secția

civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat

Decizia civilă nr. 61 din 25 mai 2009, prin care a respins apelul declarat

împotriva sentinței civile susmenționate, apreciind că hotărârea primei

instanțe este corectă și legală.

În acest context, în

mod greșit atât prima instanță, cât și Curtea de Apel Bacău, au apreciat ca

neîntemeiată cererea formulată de către D.G.P.

Chiar și în

condițiile existenței principiilor priorității dreptului comunitar și al

aplicării directe a acestuia, luarea măsurii restrângerii exercițiului

dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român,

reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiționată de

returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie

încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația

statului de unde a fost returnat.

Returnarea unui

cetățean român dintr-un stat membru U.E., în baza unui Acord de readmisie, se

aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului

stat membru UE de către cetățeanul român cu privire la care se solicită

returnarea, ceea ce duce la concluzia că doar acel stat membru UE poate cenzura

legalitatea măsurii de returnare.

Obligația pentru

statul român ca, ulterior readmisiei cetățeanului român returnat, să restrângă

dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean român, este expres

stipulată prin Legea nr. 248/2005 în art. 38 și urm., care constituie dreptul

intern în materie și care vine să complinească acordurile de readmisie

încheiate de România cu diferite state, și care facilitează totodată

finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie.

Legea nr. 248/2005

îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană pentru aplicarea

măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație, deoarece a fost

publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru înlăturarea

diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în același timp

caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale.

Protocolul Adițional nr.

4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și

străinătate, însă această garanție suportă anumite restricții, reglementate

chiar de documentul internațional invocat. Astfel, după ce în parag. 1 și 2 ale

art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, se garantează libertatea de

circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înlăuntrul

acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în parag.

3 și 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera

circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut,

putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag.

3 și 4 din art. 2 al Protocolului nr. 4 la C.E.D.O.

Apreciem că

respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație

a pârâtului nu este justificată de circumstanțele concrete ale cauzei.

Definirea și aplicarea conceptului de ordine publică aparține legilor și

tribunalelor naționale.

În raport de aceste

circumstanțe referitoare la persoana intimatului, se consideră că solicitarea

de restrângere a exercitării dreptului la libera circulație este pe deplin

întemeiată, fiind îndeplinite toate condițiile limitării dreptului la libera

circulație prevăzute în art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. Astfel,

restrângerea dreptului la libera circulație pentru o perioadă determinată este

prevăzută de lege, în sensul art. 2 parag. 3, respectiv în Legea nr. 248/2005;

această lege îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea Europeană

pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulație,

deoarece a fost publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale pentru

înlăturarea diverselor abuzuri, prin reglementarea căilor de atac, având în

același timp caracter previzibil în ceea ce privește efectele sale.

In mod similar, art. 25

din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și

străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui

drept”.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile aduse de

recurentă deciziei pronunțate în apel se întemeiază pe argumente de

nelegalitate, fără a se raporta la considerentele avute în vedere de instanței

de apel, în sensul de a le combate, ci la argumente care privesc alte temeiuri

în raport de care recurenta consideră că trebuia soluționată cauza.

Înalta Curte observă

că nu se pune în dicsuție în cauză neconstituționalitea Legii nr. 248/2005,

nici faptul că posibilitatea de restrângere a dreptului la liberă circulație,

prevăzută în această lege, ar fi contrară Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Deși Legea nr. 248/2005

vine să

complinească acordurile de readmisie încheiate de România cu diferite state și

facilitează finalitatea practică a aplicării acestor acorduri de readmisie,

prezumția pe care se întemeiază recurenta în sensul că un acord de readmisie se

aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului

stat membru UE de către cetățeanul român și este suficientă pentru aplicarea

măsurii restricției dreptului la liberă circulație, nu poate fi primită ca unic

argument pentru aplicarea acesteai măsuri.

Aceasta deoarece,

astfel cum a motivat și instanța de apel, restricția ce poate fi adusă

dreptului la liberă circulație, care, într-adevăr nu este unul absolut, se

poate dispune numai pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate

publică, care să fie constatate printr-o decizie de expulzare, conform art. 28

al Directivei nr. 2004/38/ CE ce conține dispoziții privind protecția în cazul

expulzării.

Pentru ca măsura

expulzării să nu fie una arbitrară, art. 28 și art. 30 al Directivei, prevăd

obligativitatea notificării în scris a deciziei de expulzare a persoanei vizate

și încunoștiințarea sa, în legătură cu motivele expulzării, precum și

autoritatea căruia poate să i se adreseze în vederea contestării deciziei,

termenul înlăuntrul căruia poate ataca decizia, pentru ca cel vizat de măsura

expulzării să poată înțelege conținutul notificării și repercursiunile juridice

ale acesteia.

Deși în cauză au fost

solicitate relații privind decizia de expulzare și dovada notificării emisă de

autoritățile germane, apelanta-reclamantă nu a depus înscrisurile care să

reclame existența acestora, iar, în absența dovezilor anterior menționate,

simpla declarație a intimatului privind condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani

închisoare nu este de natură să conducă la restrângerea dreptului de liberă

circulație prin hotărâre judecătorească, căci nu sunt dovedite motivele de

ordine publică sau de securitate care să justifice luarea acestei măsuri.

Conform art. 27 pct. 2 al Directivei nr. 2004/38/ CE „măsurile luate

din motive de ordine publică sau siguranță publică, respectă principiul

proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Condamnările penale anterioare, nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri”.

În raport de aceste

argumente, pe care Înalta Curte le consideră esențiale în stabilirea

condițiilor în care măsura restrângerii dreptului la liberă circulație poate fi

dispusă, apar ca nerelevante apărările generale ale recurentei în sensul că

Legea nr. 248/2005 îndeplinește calitățile necesare reținute de Curtea

Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă

circulație, deoarece a fost publicată în M. Of. și oferă garanțiile procesuale

pentru înlăturarea diverselor abuzuri.

Prevederile Legii nr.

248/2005 sunt aplicabile numai în măsura în care recurenta dovedește că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație este impusă de motive de ordine

publică sau de securitate, iar această dovadă se poate realiza prin orice

mijloc de probă, inclusiv prin dovedirea existenței unui ordin de expulzare,

emis cu garanțiile necesare care să dovedească faptul că expulzarea nu este

arbitrară.

Pentru aceste

argumente, constatând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul M.A.I. - D.G.P., împotriva Deciziei nr. 61 din 25 mai

2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie,

conflicte de muncă și asigurări siciale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2010.