ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5028/2008

Constată că prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se

dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație, cu privire la

pârâtul C.I., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat de pe teritoriul

Germaniei , în baza Convenției dintre Ministerul de Interne al României cu

Ministerul de Interne al acestei țări.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 38, art. 39 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 16

august 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au

devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă

circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind

posibilă în condiții limitate, referitoare la ordinea publică, sănătatea

publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului

proporționalității.

Cum aceste cerințe s-a constatat a nu fi

îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei

care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, cererea fost găsită neîntemeiată și

respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut caracterul nelegal al soluției, în condițiile în

care pârâtul a recunoscut că a fost condamnat în Germania la o pedeapsă de 3

ani închisoare, fiind eliberat după executarea a 1 an și 9 luni de detenție.

S-a mai susținut că, potrivit

jurisprudenței Curții Constituționale, măsura de restrângere a dreptului la

libera circulație, în anumite condiții, este conformă cu normele

constituționale și că art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea aplicării

măsurii.

Apelul a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 3 din 7 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

S-a reținut în considerentele deciziei că

returnarea pârâtului din Germania nu s-a dispus ca urmare a săvârșirii unor

fapte penale, ci ca urmare a nerespectării regimului de intrare și ședere pe

teritoriul acestei țări, fapt ce nu poate fi calificat ca afectând ordinea

publică, siguranța națională sau sănătatea publică.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație nu

este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, reprezintă o măsură

necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord

cu prevederile Protocolul nr.4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât , pe baza Convenției încheiate

între Ministerele de Interne dintre cele două state, era suficientă pentru ca,

atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele

dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea

Europeană.

Sub acest aspect, trebuie constat că

dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în

conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta,

în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de

restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele

Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în

situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile

sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și

a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul(efectul util) avut în

vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din

Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită

condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile

dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat

obiectivul propus de acestea , ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, fiind vorba de un

conflict între norma internă și cea comunitară, trebuie dată preeminență

acesteia din urmă.

De altfel, pronunțându-se asupra cererii

de hotărâre preliminară în ce privește interpretarea art. 18 CE și a

articolului 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe

teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor

acestora, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat (în cauza

C-33/2007), că „împrejurarea că față de un cetățean al Uniunii s-a dispus

măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod

ilegal nu ar putea fi luată în considerare în statul membru de origine al

acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulație al cetățeanului respectiv

decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății”.

Or, în speță, temeiul returnării l-a

reprezentat șederea ilegală a pârâtului pe teritoriul Germaniei, iar nu o

conduită a acestuia de natură să afecteze valorile protejate de normele

comunitare și ca atare, să justifice îngrădirea dreptului la liberă circulație.

Împrejurarea că pârâtul a suferit o

condamnare penală (pe care de altfel, a și executat-o, fiind eliberat pentru

bună purtare, conform actelor dosarului) nu constituie în sine un impediment în

exercitarea dreptului fundamental la libera circulație.

Astfel, potrivit art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, condamnările penale anterioare nu pot justifica prin ele

însele luarea măsurilor de restricție.

În consecință, reținând că în cauză nu

s-a făcut dovada existenței unor motive de ordine publică sau siguranță

publică, întemeiate pe conduita pârâtului, de natură să respecte principiul

proporționalității între conduita acestuia și măsura pretinsă a fi adoptată,

urmează să se constate caracterul legal al soluției atacate.

Potrivit considerentelor expuse,

criticile de nelegalitate formulate neputând fi primite, recursul va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 3 din 7 ianuarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2008.