ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5109/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 29 ianuarie 2007, Direcția

Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.D. restrângerea dreptului acestuia la

libera circulație în Germania, pe o perioadă de 3 ani.

În motivarea cererii s-a arătat că

la data de 24 octombrie 2006, pârâtul a fost returnat din Germania în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și că situația

menționată reprezintă un temei suficient pentru restrângerea dreptului la

liberă circulație pentru o perioadă de cel mult 3 ani, conform art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința nr. 259 din 6

februarie 2007 Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins cererea ca

nefondată, reținând în considerente faptul că restrângerea dreptului

cetățenilor români la liberă circulație se putea dispune numai până la data

aderării României la Uniunea Europeană, așa cum rezultă din dispozițiile art. 52

ale Legii nr. 248/2005.

Cum începând cu data de 1 ianuarie

2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene, înseamnă că

cetățenilor acesteia nu li se mai poate restrânge libera circulație.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, susținând greșita aplicare a legii întrucât odată cu aderarea

României la Uniunea Europeană își încetează aplicabilitatea dispozițiile art. 52

din Legea nr. 248/2005, care presupuneau restrângerea dreptului la liberă

circulație în toate țările membre ale UE, dar rămân incidente prevederile art. 38

lit. a), cu privire la statul din care pârâtul a fost returnat.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 78 din 20 martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

Cu referire la dispozițiile art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005, invocate de apelant, instanța a reținut că

acestea nu sunt în concordanță cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European privind dreptul la liberă circulație și ședere a cetățenilor Uniunii

Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.

Întrucât singura cerință a legii

interne pentru restrângerea dreptului la libera circulație a cetățenilor români

este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord

de readmisie, acest aspect este de natură să încalce normele comunitare în

materie, potrivit cărora limitarea exercitării unui asemenea drept fundamental

este posibilă doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

S-a apreciat totodată, că normele

comunitare au fost transpuse în legislația română prin O.U.G. nr. 102/2005,

astfel încât cetățenilor români, integrați în Uniunea Europeană din ianuarie

2007, nu li se poate aplica un tratament discriminatoriu în raport cu cetățenii

celorlalte state membre.

Decizia a fost atacată cu recurs de

apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- În cauză erau incidente normele

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun drept singură condiție de

instituire a măsurii restrictive asupra liberei circulații doar returnarea

cetățenilor români în baza unui acord de readmisie.

După intrarea României în Uniunea

Europeană și-a încetat aplicabilitatea numai art. 52 din Legea nr. 248/2005,

(care presupunea extinderea măsurii restrictive și la alte state decât acela

din care s-a produs returnarea), dispozițiile art. 38 lit. a) fiind operate în

continuare.

Fiind în culpă pentru nerespectarea

condițiilor de ședere în spațiul Uniunii Europene, ceea ce rezultă din măsura

expulzării dispusă de autoritățile germane, înseamnă că pârâtul trebuie să

suporte consecințele faptelor sale.

De altfel, împrejurarea că legea

stabilește condițiile de exercitare a dreptului la libera circulație este în

acord cu dispozițiile art. 52 din Constituție (conform cărora exercițiul

acestui drept se manifestă în condițiile prevăzute de lege) și cu art. 29 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

- În ce privește invocarea O.U.G. nr.

102/2005 în considerentele deciziei, aceasta s-a realizat în mod greșit, având

în vedere că respectivul act normativ reglementează libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, iar nu

libera circulație a cetățenilor români în străinătate.

În drept, criticile formulate, care

vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale în materie, urmează să fie

încadrate de instanță în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva

căruia vor fi analizate.

Recursul este nefondat, potrivit

următoarelor considerente:

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea

României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care norma

internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1)

din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație, este necesar totodată, să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aprecierea instanței de apel, în

sensul că Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr.

102/2004 este eronată, astfel cum se susține prin motivele de recurs, întrucât

actul normativ menționat vizează libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic

European, iar nu libera circulație a cetățenilor români în state membre ale

Uniunii Europene.

Aspectul în sine nu poate conduce la

nelegalitatea soluției, având în vedere obligațiile ce revin statelor membre,

decurgând din directive (în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul

intern, sub rezerva situației în care dispozițiile lor sunt suficient de

precise).

Astfel, aplicând dreptul național,

jurisdicțiile interne sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă,

în lumina textului și finalității directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectului urmărit de

respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care

după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta

vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 78 din 20

martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2007.