ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2007

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 16 ianuarie

2007, reclamanta Direcția

Generală de

Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor a cerut

restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel

mult 3 ani a pârâtului S.M., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat

cu această țară la data de 23 noiembrie 2006, invocând incidente art. 38 lit.

a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 105 din 23 ianuarie

2007, Tribunalul Suceava, s

ecția civilă, a

respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007,

când România

a aderat la Uniunea Europeană, nu se poate dispune o asemenea măsură împotriva

cetățenilor români.

Prin decizia civilă nr. 76 din 20 martie

2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantă.

În motivarea deciziei instanța a reținut

că după data de 1 ianuarie 2007 cetățenilor români nu li se poate aplica un

tratament discriminatoriu în raport cu cetățenii celorlalte state membre ale

uniunii, dreptul la libera circulație putând fi restrâns doar în condițiile

prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 38/2004 a Comunității Europene, care nu

sunt îndeplinite în speță, pârâtul fiind returnat doar pentru motive de ședere

nelegală pe teritoriul acestui stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat

în

mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de

circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul

pentru care s-a dispus această măsură. Susține recurenta că

printr-o astfel de reglementare, legiuitorul a

stabilit de fapt că libertatea de

circulație nu este absolută, ea

trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli fapt care este în

concordanță cu protocolul adițional nr. 4 la CEDO, prin care prin art. 2

garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate

dar instituie și restrângeri ale acestui drept.

Susține recurenta că cerințele limitării

acestui drept se referă la

prevederea lor

de către lege și la existența unui scop legitim pe care să-l

urmărească

privind securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora,

limitări care trebuie să aibă un caracter necesar într-o societate democratică,

necesitate raportată la existența unei proporționalități între scopul urmărit

prin aplicarea limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui,

cerințe care sunt îndeplinite de

reglementarea

internă invocată drept temei al cererii deduse judecății.

Totodată recurenta afirmă că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită, având în vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat,

România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene caz în care dispozițiile

Tratatului de aderare și implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta

cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru

libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.

Analizând

criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu

pot fi primite pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare și la

raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această

reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile

Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la

libera circulație doar în situații excepționale, privind motive de ordine

publică sau de sănătate publică [art. 27 alin.

(1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație, este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient

de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din

Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod

suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul

proporționalității în

adoptarea măsurii să

nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența

normei comunitare.

Susținerea

recurentei în sensul inaplicabilității Directivei argumentat

de faptul că la data returnării intimatului

România nu era oficial membru al

Uniunii Europene, de

asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să

aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de

drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din

Constituția României, „ca

urmare a

aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum

și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate

față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor

actului de aderare".

Or, sub acest aspect, instanța, ca autoritate a

statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să

aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și

finalității directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul

intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritatea

statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul

de instituire a Comunității Europene.

Cum

interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în

conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor

restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel

drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva

directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Totodată, instanța constată că este nefondată

și apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele

comunitare, cu referire însă la legea incidență situației juridice, ca fiind

aceea din momentul nașterii ei.

Astfel, atâta timp cât situația juridică ce a

fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii

returnării și cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertății

de circulație normele

(comunitate)

incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea

anterioară a

unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii, se aplică reglementarea mai

favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie

să li se recunoască

preeminența, instanțele

de fond au procedat corect respingând solicitarea

de restrângere a

exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din

Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 76 din 20 martie 2007 a Curții de Apel

Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.