ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5108/2007

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului S.M., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară la data de 23 noiembrie 2006, invocând incidente art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 105 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul Suceava, s ecția civilă, a respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, nu se poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor români.

Prin decizia civilă nr. 76 din 20 martie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. În motivarea deciziei instanța a reținut că după data de 1 ianuarie 2007 cetățenilor români nu li se poate aplica un tratament discriminatoriu în raport cu cetățenii celorlalte state membre ale uniunii, dreptul la libera circulație putând fi restrâns doar în condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 38/2004 a Comunității Europene, care nu sunt îndeplinite în speță, pârâtul fiind returnat doar pentru motive de ședere nelegală pe teritoriul acestui stat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură. Susține recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli fapt care este în concordanță cu protocolul adițional nr. 4 la CEDO, prin care prin art. 2 garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar instituie și restrângeri ale acestui drept.

Susține recurenta că cerințele limitării acestui drept se referă la prevederea lor de către lege și la existența unui scop legitim pe care să-l urmărească privind securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora, limitări care trebuie să aibă un caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existența unei proporționalități între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui, cerințe care sunt îndeplinite de reglementarea internă invocată drept temei al cererii deduse judecății.

Totodată recurenta afirmă că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită, având în vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene caz în care dispozițiile Tratatului de aderare și implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene. Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale, privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație, este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare. Susținerea recurentei în sensul inaplicabilității Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritatea statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Totodată, instanța constată că este nefondată și apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire însă la legea incidență situației juridice, ca fiind aceea din momentul nașterii ei. Astfel, atâta timp cât situația juridică ce a fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării și cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele (comunitate) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii, se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 76 din 20 martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.