ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 16/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 695 din 9 mai

2007, Tribunalul București, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul B.S.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că raportat la normele comunitare în materie, determinate de aderarea

României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv Directiva

nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru restrângerea exercitării

dreptului pârâtei la liberă circulație în Germania, atâta timp cât nu s-a făcut

dovada unor motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică,

care să justifice o asemenea măsură.

Sentința

sus-menționată a fost atacată cu apel de reclamantă. Prin decizia civilă nr.

466 din 27 iunie 2007, Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat,

apreciind că în mod corect prima instanță a respins acțiunea dedusă judecății,

deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă

circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării

acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliul Europei

nr. 38/2004, aplicabilă de la data aderării României la Uniunea Europeană – 1

ianuarie 2007; art. 27 din Directiva nr. 38/2004 prevede în mod limitativ doar

trei situații și anume afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a

sănătății publice, ori în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una

din aceste situații.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a

legii atunci când a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii,

neținând seama de dispozițiile legii interne edictate pentru a stopa migrația

ilegală pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, respectiv de

dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care nu condiționează

instituirea restricției la libera circulație decât de returnarea prin acordul

de readmisie, nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a

dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl reprezintă persoana

returnată pentru valorile sociale pretins protejate.

Recursul nu este fondat.

Prin Legea nr. 248/2005 a fost

reglementat regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Potrivit art. 38 din această lege,

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani,

numai în condițiile și pentru următoarele categorii de persoane:

a) cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acela stat;

b) cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Rezultă, din dispoziția legal

enunțată, că instanța poate dispune restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație numai în condițiile și cu privire la persoanele expres

menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea prevederilor art. 38 din

Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare cu dispozițiile art. 2

pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și cu cele din Directiva Parlamentului și

Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece, în raport de prevederile art. 20 din

Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților

cetățenești se fac în concordanță cu prevederile pactelor și tratatelor

internaționale la care România este parte, reglementările internaționale din

domeniul drepturilor omului, cuprinse în pactele și tratatele ratificate de

România, având prioritate față de reglementările interne în cazul în care între

ele există neconcordanțe.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) din

Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este liberă să părăsească orice

țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora.

Potrivit art. 27 din Directiva CE

nr. 38/2004, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se

poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul

unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și

rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

Normele internaționale menționate

prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile în care se poate restrânge

libertatea de circulație a persoanelor, afectarea ordinii publice, a siguranței

publice sau a sănătății publice, apreciate în funcție de conduita proprie a

persoanei în cauză, pe când norma internă cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație

dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat membru al Uniunii pe baza

unui acord de readmisie, fără nici o distincție în ceea ce privește conduita

persoanei în cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost

returnată prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a acelui stat.

Se constată, deci, că norma internă

este parțial incompatibilă cu normele internaționale în materie aplicabile

raportului juridic dedus judecății, în măsura în care permite restrângerea

dreptului la liberă circulație a cetățenilor români care au fost returnați

dintr-un stat membru al Uniunii, în baza unui acord de readmisie, în alte

situații decât acelea în care prezența cetățenilor români în statul din care au

fost returnați ar constitui o amenințare la ordinea publică, securitatea

publică sau sănătatea publică a acelui stat.

Ca atare, norma internă trebuie

aplicată doar atunci când se referă la restrângerea dreptului la liberă

circulație a persoanelor în condiții ce lezează ordinea, siguranța sau

sănătatea publică, pentru fapte sau situații ce au condus la încălcări grave

ale ordinii, siguranței sau sănătății publice.

Aceasta înseamnă că măsura de

returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile unui stat membru al

Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să

interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din

care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație

urmând a se aprecia de către instanța națională prin raportare la ordinea

juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri,

determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie

2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației concrete a

cetățeanului în cauză.

În speță, prin cererea de chemare în

judecată reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

dreptului la liberă circulație a pârâtului B.S. pe teritoriul Germaniei cu

motivarea că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul Germaniei în baza unui

acord de readmisie, pentru că a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul

acestui stat, aceeași motivare fiind reluată și în recurs pentru a se susține

că cererea de chemare în judecată trebuia admisă.

În acord cu această motivare,

singura probă făcută în cauză a fost aceea că pârâta a fost returnat la data de

16 februarie 2007, din Germania, pentru ședere ilegală, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu Germania.

Nu a fost administrată de către

recurenta-reclamantă nici o dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să

se constituie într-o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății, de natură a aduce atingere ordinii

publice, securității publice ori sănătății publice a statului din care a fost

returnat.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea din Germania referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul

său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi

încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu

care recurenta-reclamantă a învestit instanța.

În concluzie, urmează a se reține

că, în contextul probator al cauzei, instanța de apel a aplicat corect

prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele comunitare în materia

restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a confirmat soluția

primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație în Germania.

Așa fiind, critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în

speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 466 din 27 iunie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 ianuarie 2008.