ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7906/2008

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului M.C. în Germania

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Convenției încheiate

între Ministerele de Interne ale celor două țări, invocând incidența art. 38

lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 265/F din 8 februarie

2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a reținut că

măsura solicitată de reclamantă nu poate fi primită, întrucât nu este dată

niciuna din

situațiile de excepție

prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE,

potrivit cărora

restrictionarea libertății de ședere a cetățenilor Uniunii Europene și a

membrilor lor de familie poate fi dispusă doar pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Prima

instanță a reținut și că legea internă intră în conflict sub acest aspect cu

legislația comunitară care, dat fiind principiul supremației dreptului

comunitar, se aplică cu precădere.

Prin decizia civilă nr. 308 din 18 aprilie

2008, Curtea de Apel București, secția a VI - a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de

prima instanță.

Instanța de apel a reținut și faptul că soluția

se impune și în raport de situația de fapt invocată, faptul că pârâtul ar fi

suferit o condamnare la pedeapsa închisorii pentru neplata unei amenzi pe

teritoriul acestui stat, anterior situație de

retrimitere în țara de origine

supusă analizei în prezenta cauză, faptă

care nu poate justifica

reținerea uneia din

situațiile prevăzute de art. 27 din Directivă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta invocând

incidența

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că

instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării

persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru care s-a dispus această

măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de

reglementare, legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulație, drept

prevăzut și de art. 25 din Constituție, nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu

dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin

care,

art. 2, se garantează dreptul

cetățenilor la liberă circulație în țară și în

străinătate dar se

instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea se

impunea cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pârâtul a fost condamnat la o

pedeapsă de 6 luni închisoare în statul german, cetățenii români având

obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul

statelor membre ale Uniunii precum și legislația acestora.

Totodată, recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern

pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii

Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior datei de 1

ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.

Analizând criticile formulate care se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a reținut în mod corect, că dispozițiile invocate,

ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de

restrângere a dreptului la libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr.

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma

internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)

din Directivă].

Faptul că

pârâtul a fost condamnat, pe teritoriul Germaniei, la o pedeapsă cu închisoarea

(pentru neplata unei amenzi), pedeapsă pe

care a

executat-o, nu constituie în sine, motivul suficient al îngrădirii libertății

de circulație.

Soluția se impune, în raport de

prevederile art. 27 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora „condamnările

penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri"

(referitoare la restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu

faptul că nu există dovezi că pârâtul ar persista în săvârșirea unor fapte

contravenționale ori penale, rezultă că nu este îndeplinită exigența normei comunitare,

conform căreia „conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății" [art. 27 alin. (2) teza a

II

a].

Ca atare, cum prin admiterea acțiunii,

așa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului

proporționalității în

adoptarea măsurii

restrictive, în mod just instanțele de fond au dispus

respingerea

acesteia.

Susținerea

recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1

ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005,

care impun drept singură

condiție pentru restrângerea

libertății faptul ca persoana să fi fost

returnată

în baza unui acord de readmisie, motivată de faptul că acestea

nu

contravin dispozițiilor Directivei ci constituie cadrul juridic intern

pentru libera circulație a cetățenilor români în

statele membre ale Uniunii

Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la

data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii

îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt

pe

deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca

urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu

respectarea prevederilor actului de

aderare".

Or, sub

acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului

cu obligații decurgând din aderare,

trebuia să interpreteze și să aplice

legea internă, în

orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității

directivei, în principiu fără

aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a

se

atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului

trebuind să se conformeze prevederilor art. 189

alin. (3) din Tratatul de

Instituire a Comunității Europene.

Nici

împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul

intern, nu poate conduce la o altă

interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție

a Comunităților Europene,

potrivit

căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să

interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după

epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului urmărit de

respectiva directivă"

(în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii

Camere).

Pentru

considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate

au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei nr. 308 din 18 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2008.