ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6907/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație a pârâtei G.M. în Germania pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, invocând incidența art. 38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței instanța a reținut că pârâta a fost returnată din Germania la data de 21 septembrie 2007, pe motiv de ședere nelegală.

Instanța a constatat că o asemenea măsură, în raport de dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European, nu este prin ea însăși suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean și, reținând că în speță nu s-a invocat și nu s-a dovedit existența vreuneia din situațiile de excepție prevăzute de directiva menționată în care s-ar fi putut dispune o asemenea sancțiune, a apreciat că solicitarea reclamantei nu poate fi primită. Totodată, tribunalul a reținut că acordul de readmisie semnat de România cu Germania impune statelor obligația de a-și readmite cetățenii și nu le obligă și la luarea unor măsuri de natura celei solicitate de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 73/A din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori, a respins excepția tardivității apelului precum și apelul declarat de reclamantă.

Pe fondul pricinii, instanța a reiterat considerentele potrivit cărora, după data aderării României la Uniunea Europeană, libera circulație a cetățenilor români teritoriul statelor uniunii poate fi limitată, în considerarea supremației dreptului comunitar, doar în cazurile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și nu pe motiv de retumare în baza unui acord de readmisie, astfel cum prevede legea națională. Așa fiind, cum în speță nu este dată vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din directivă, relative la ordinea, siguranța sau sănătatea publică, instanța de apel a conchis în sensul că apelul declarat de reclamant nu este fondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele de fond au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care se aplică și după data de 1 ianuarie 2007 și care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură atâta timp autoritățile române nu pot cenzura această măsură.

Recurenta afirmă că prin dispozițiile legale menționate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale, ale art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ale art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu cele ale art. 2 din Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate. Recurenta afirmă că acest drept trebuie exercitat însă numai în condițiile legii, cetățenii unui stat având obligația de a respecta legislația statului în care se află, respectiv, condițiile și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau a rămâne pe teritoriul acelui stat și, pe cale de consecință, în situația în care acestea nu sunt respectate, poate fi restricționat.

Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost retumată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă, astfel cum s-a reținut și de către instanțele de fond, vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație în statele membre ale uniunii doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă]. Mai mult, pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al returnării în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare. Susținerea recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, motivat de faptul că acestea constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum, în cauza supusă analizei, interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 73/A din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.