ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6907/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6907/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie
2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea
exercițiului dreptului la libera circulație a pârâtei G.M. în Germania pentru o
perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza Acordului de readmisie încheiat
cu această țară,
invocând incidența art.
38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie
2007, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinței instanța a
reținut că pârâta a fost returnată din Germania la data de 21 septembrie 2007,
pe motiv de ședere nelegală. Instanța a constatat că o asemenea măsură, în
raport de dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE
a Parlamentului European, nu este prin ea însăși suficientă pentru restrângerea
dreptului la liberă circulație a unui
cetățean și, reținând că în speță nu
s-a invocat și nu s-a dovedit
existența vreuneia din situațiile de excepție prevăzute de directiva menționată
în care s-ar fi putut dispune o asemenea sancțiune, a apreciat că solicitarea
reclamantei nu poate fi primită.
Totodată,
tribunalul a reținut că acordul de readmisie semnat de
România
cu Germania impune statelor obligația de a-și readmite cetățenii și nu le
obligă și la luarea unor măsuri de natura celei solicitate de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 73/A din 6
februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze
cu minori, a respins
excepția tardivității
apelului precum și apelul declarat de reclamantă.
Pe fondul pricinii, instanța a reiterat considerentele
potrivit cărora, după data aderării României la Uniunea Europeană, libera
circulație a cetățenilor români teritoriul
statelor uniunii poate fi limitată,
în considerarea supremației
dreptului comunitar, doar în cazurile prevăzute de art. 27 din Directiva nr.
2004/38/CE și nu pe motiv de retumare în baza unui acord de readmisie, astfel
cum prevede legea națională. Așa fiind, cum în speță nu este dată vreuna din
situațiile prevăzute de art. 27 din directivă, relative la ordinea, siguranța
sau sănătatea publică, instanța de apel a conchis în sensul că apelul declarat
de reclamant nu este fondat.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta, invocând
incidența
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea
recursului reclamanta susține că instanțele de fond
au
înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38
lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care
se aplică și după data de 1
ianuarie 2007 și care impun o singură
condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării
persoanei dintr-un stat în
baza acordului
de readmisie încheiat de România cu respectivul stat,
fiind irelevant
motivul pentru care s-a dispus această măsură atâta
timp autoritățile române nu pot cenzura această măsură.
Recurenta afirmă că prin dispozițiile
legale menționate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de
circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor
reguli,
fapt care este în concordanță cu
dispozițiile constituționale, ale art. 12
din Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice, ale art.
13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu cele ale art. 2
din Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care se garantează
dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate. Recurenta
afirmă că acest drept trebuie exercitat însă numai în condițiile legii,
cetățenii unui stat având obligația de a respecta legislația statului în care
se află, respectiv, condițiile și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de
a intra sau a rămâne pe teritoriul acelui
stat
și, pe cale de consecință, în situația în care acestea nu sunt respectate,
poate fi restricționat.
Analizând criticile formulate, care se
circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Înalta Curte
constată că nu pot fi primite
pentru următoarele considerente care, în
parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond:
Contrar susținerii
recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a
dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.
248/2005 s-a făcut în mod corect
cu referire la normele
comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de
drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiție
de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi
fost retumată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România
cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă, astfel cum
s-a reținut și de
către instanțele de fond,
vine însă în conflict cu prevederile Directivei
2004/38/CE, care permit
limitarea dreptului fundamental la libera circulație în statele membre ale
uniunii doar în situații excepționale
privind
motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)
din
Directivă].
Mai mult, pentru ca aceste motive de
ordine publică sau de
siguranță publică să
justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera
circulație este
necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita
persoanei în cauză să constituie o
amenințare
reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes
fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din
Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod
suficient din faptul însuși al returnării în baza unui acord de readmisie,
pentru că ar
însemna că principiul
proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai
intereseze și astfel să fie ignorată exigența
normei comunitare.
Susținerea
recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1
ianuarie
2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, motivat de faptul că acestea
constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români
în statele membre ale Uniunii Europene, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanța trebuie să
aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de
drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din
Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare
cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanța de
judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia
să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina
textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în
dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,
autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189
alin. (3) din Tratatul de Instituire a
Comunității Europene.
Cum, în cauza supusă analizei,
interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate
cu prevederile
Directivei datorită
condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39
lit. a) din
Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar,
protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Așadar, constatând incidența normelor
comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie
să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect
respingând solicitarea de restrângere a
exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din
Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul
formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția
Generală
de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 73/A din 6 februarie 2008 a Curții de Apel
București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.