ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6520/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6520/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 13 august 2008,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul A.P.E. restrângerea dreptului la liberă circulație în Franța pe o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 1

octombrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte în

contradictoriu cu pârâtul A.P.E.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

apel reclamanta, în motivarea căruia a arătat că returnarea pârâtului din

Franța la data de 28 august 2008 pentru ședere ilegală dovedește încălcarea de

către acesta a legislației statului, nefiind necesară efectuarea și altor

dovezi în acest sens.

S-a conchis de către Tribunalul

București că începând cu 01 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea

Europeană, devenind astfel aplicabile dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE

emisă de Parlamentul European, și în temeiul acesteia prevederile interne

urmează a fi interpretate în concordanță cu reglementările acestei directive.

Împotriva sentinței a declarat apel în

termen legal reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, considerând-o a fi

nelegală față de prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 389 lit. a)

din aceeași lege deoarece în baza Acordului de Readmisie încheiat cu Italia,

autoritățile române nu au putut decât să ia act de măsura dispusă de

autorități, fără a putea cenzura returnarea intimatului.

Prin decizia civilă nr. 897 din 27

noiembrie 2008 Curtea de

Apel București, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins ca nefondat

apelul formulat de apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte

împotriva sentinței civile 1384 din 1 octombrie 2008 Tribunalul București,

secția a III-a civilă.

Curtea a reținut că din cuprinsul

normelor legale aplicabile în speță și anume art. 18 din Tratatul de înființare

a Comunității Europene, rezultă conflictul dintre norma internă de drept și

norma comunitară.

S-a

considerat de aceeași instanță că justificarea unei restricții

asupra liberei circulații a persoanelor care să fie în acord cu dreptul

comunitar, presupune existența în plus, față de tulburarea ordinii sociale pe

care orice încălcare a legii o implică, a unei amenințări suficiente și severe

la cerințele de ordine publică, afectând unul din motivele fundamentale ale

societății.

S-a conchis de către Curte că, fată de

dispozițiile

art. 11

alin. (2) din

Constituție și de împrejurarea că România a ratificat prin Legea nr. 30/1994

Convenția Europeană a Dreptului Omului, normele

cuprinse în Convenție și în protocoalele sale se impun autorităților

naționale cu aceeași forță juridică ca orice normă convențională.

Prin urmare, în baza principiului

supremației dreptului

comunitar în ordinea

juridică națională, Curtea a constatat că norma

juridică națională ce

stă la baza cererii reclamantei nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate

câtă vreme ea e incompatibilă cu norma comunicară aplicabilă în materie.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte care a invocat următoarele motive de

nelegalitate a deciziei atacate.

Nu s-a avut în vedere faptul că Legea

nr. 248/2005 modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 a fost elaborată în

vederea rezolvării „problemei controlului migrației ilegale din România spre

statele europene", așa cum se motivează și în motivarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 857/2006 și nr. 901/2006.

Se mai precizează că dreptul la libera

circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional în art. 25,

dar el nu e un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind stabilite prin

lege inclusiv art. 5 din Legea nr. 248/2005.

În acest context, se apreciază că în mod

greșit instanța a considerat că nu rezultă împrejurările care ar trebui cerute

în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.

Analizând sentința raportată prin prisma

motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate în cadrul motivelor

de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă judecății se pune

problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la dreptul la libera

circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră dreptul de a

părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor

Uniunii Europene.

Instanțele de judecată sunt obligate ca,

după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naționale

privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislația

(primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de Justiție a

Comunității Europene.

Judecătorul național este obligat să

aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului

național cu

acesta, în virtutea

principiilor efectului direct al dreptului comunitar Și al supremației

acestuia.

În ceea ce privește raportul dintre

legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană

de Justiție de la Luxemburg:

- principiul efectului direct al

tratatelor: dispozițiile Tratatului CEE au efect direct în dreptul intern

(Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administrație der

Belastingen);

- principiul efectului direct al directivelor:

atunci când

dispozițiile unei directive

apar, din punctul de vedere al conținutului

lor, ca fiind necondiționate

și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor

măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de

drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească

drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea

Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt);

- principiul supremației dreptului

comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a

instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor

membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care se impune organelor

jurisdicționale de drept intern. În fapt, prin

instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții

proprii,

cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în

special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul

atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă

în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un sistem de

drept aplicabil resortisanților lor și lor însele (Hotărârea Curții din 15

iulie 1964 , Costa c. E.N.E.L);

- obligația de a nu aplica dreptul

național contrar dreptului comunitar: orice instanță națională trebuie ca,

într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în

totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor

și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național

care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare

(Hotărârea Curții din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze

dello Stato c. Simmenthal).

Curtea apreciază că noțiunea de

libertate a circulației persoanelor având cetățenia română (în speță se pune

problema restrângerii dreptului la libera circulație a unui cetățean român)

include în sfera sa următoarele componente:

- dreptul cetățeanului român de a

circula liber pe teritoriul României;

- dreptul cetățeanului Român de a-și

stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

- dreptul cetățeanului român de a emigra într-un alt stat;

- dreptul cetățeanului român de a intra pe teritoriul

României;

- dreptul cetățeanului român de a părăsi

teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre drepturile enumerate mai sus, în

cauza de față este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi

teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România

devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit

art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicția la liberă circulație poate fi

teoretic impusă, doar cu privire la teritoriul statului respectiv.

Împrejurarea însă că autoritățile

statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetățean

român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice,

la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.

Se impune deci a fi examinată situația

de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată

de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce privește principiul de bază

în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română, în prezent,

atât legea internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula potrivit

căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe teritoriul statelor

membre ale Uniunii Europene este garantat - art. 25 din Constituția României,

art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Cât privește excepțiile de la această

regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din

Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul legislației comunitare, art. 27 din

Directiva 2004/38/CE.

D

e la 1 ianuarie 2007, orice cetățean

român este cetățean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala,

chiar și față de statul a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg

din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este direct

aplicabil în ordinea juridică internă

națională,

deci cetățenii Uniunii Europene, inclusiv cetățenii români,

beneficiază

de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de

origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean român nu a

exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația sa să fie

asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).

Dimpotrivă, prezintă o legătură directă

cu dreptul comunitar.

Dreptul de

a circula liber pe teritoriul statelor membre așa cum

e

prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde și dreptul de a părăsi

statul de origine și acest drept fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă

statul membru, în speță România, ar putea, fără o justificare valabilă, să

interzică resortisanților proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra

pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate

obstacole în

calea exercitării dreptului la

liberă circulație, atât în statul de origine,

cât și în statul de destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ - Presa

- C224/02) Singhe C370/90), Internațional Transport Workers Federation

et The Firmnish Seamen's Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87;

Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1) din

Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au

cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, că poate fi supus limitărilor

și condițiilor prevăzute

prin Tratat,

precum și prin dispozițiile adoptate pentru punerea sa în

aplicare.

În privința limitărilor și condițiilor

ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă din

jurisprudența Curții de

Justiție a Comunităților

Europene, deși, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele

de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor

naționale, care pot varia de la

un stat membru la altul și de la o

persoană la alta, totuși, în contextul comunitar și în special ca o justificare

a unei derogări de

la principiul

fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie

interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită

unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea

instituțiilor comunităților Europene.

Privite

astfel, derogările de la principiul fundamental menționat

ce

ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din

art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile

luate din motive de ordine publică sau de siguranță publică, trebuie să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate

motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de

considerații de prevenție generală.

În această situație, împrejurarea că,

față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul

unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare

de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă

circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care conduită acestuia

reprezintă o amenințare reală, prezentă

și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă judecății, cererea

reclamantului prin care se urmărește limitarea dreptului la libera circulație a

pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus față de acesta

în alt stat, lipsind orice apreciere specifică a conduitei persoanei în cauză

și orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar constitui-o pentru

ordinea publică sau siguranța publică.

Această „returnare pentru ședere

ilegală" nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului

de a ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului nu reprezintă o

amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății.

Pentru aceste considerente, recursul va

fi respins și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia ca temeinică

și legală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 897 din 27

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

iunie 2009.