ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2400/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47.283/3/2007, Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se

dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în statele

membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta M.L., ca urmare a faptului că

aceasta a fost returnată din Franța, la 7 decembrie 2007 în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 137 din 24

ianuarie 2008, Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată,

reținând în motivarea

soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit

incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al

persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții

restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța

publică (conform art. 27 din Directiva 38/2004/CEE).

Or, în speță, reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., existența cauzelor de limitare prevăzute de

normele comunitare menționate.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul declarat de reclamantă a fost a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 174 A din iulie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

S-a reținut în considerentele deciziei

că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea

de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care

să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație.

O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație implică existența unei

amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta

interesele fundamentale ale societății.

Așa cum în mod corect a reținut

instanța de fond, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, exercitarea

dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate

democratică pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii

publice. Aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporționalității și să

se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Or, raportat la aceste aspecte,

depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea

măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate de către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație, pentru

securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea

faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.

Astfel, dreptul la libera circulație nu

este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

Cu

referire la Directiva 2004/38/CE, s-a susținut că aceasta nu face parte din

dreptul intern, impunând statelor o obligație de rezultat, de a o transpune.

În plus, prin restrângerea dreptului la

liberă circulație, conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu se încalcă

dreptul comunitar privind libera circulație, deoarece este vorba de o măsură

dispusă cu privire la propriul resortisant și nu față de resortisanții altor

state membre ale U.E.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material și a reglementării

internaționale în soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele de drept internațional.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu Directiva 38/2004/CEE .

Aceasta,

în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de

restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele

comunitare permit limitarea acestei libertăți în condiții mult mai restrictive

(legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranța

sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat).

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul

însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

De aceea, instanța de apel a constatat în

mod corect conflictul dintre norma internă și cea internațională, dând

preeminență acesteia din urmă.

La această interpretare o obligau

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a

cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și s-a consumat

prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de

normele comunitare, situație neregăsită în speță.

Susținerea că normele comunitare

(Directiva 2004/38/CE) nu ar fi incidente în speță, deoarece ele nu au fost

transpuse încă în legislația internă, nu poate fi primită întrucât, aplicând

dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge

rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității

Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită

condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile

dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat

obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de

Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale

sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar

risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4

alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a

li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

Pentru considerentele arătate, criticile

de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

174 A din 8 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2009.