ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2008

Asupra recursului de

față, constată:

Prin cererea înregistrată la 9 iulie

2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtei C.M.C. în Danemarca

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza Acordului de readmisie

încheiat cu această țară, ratificat prin Legea nr. 66/2000, invocând incidența

art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 479 din 2 august 2007,

Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că măsura solicitată de reclamantă nu poate fi primită întrucât nu sunt

îndeplinite cerințele

prevăzute de

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit cărora restricționarea

libertății de ședere a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor lor de

familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică, dispoziții cu care

legea

internă intră în conflict și care, dat fiind principiul

supremației dreptului comunitar, se aplică cu precădere.

Prin decizia civilă nr. 344/A din 119

septembrie 2007, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de

prima instanță.

Instanța de apel a

reținut și faptul că atâta timp cât norma de drept

intern nu condiționează restricționarea dreptului

la liberă circulație și de

conduita persoanei pentru care

se cere aplicarea sancțiunii, fiind

suficient

doar faptul ca aceasta să fi fost returnată în baza unui acord de

readmisie,

ea intră în conflict cu norma comunitară. Ca atare, cât timp nu s-a dovedit că

pârâta s-ar afla într-una din situațiile care ar impune, conform dreptului

comunitar, restricționarea dreptului său la liberă circulație în spațiul

Uniunii Europene, instanța a reținut că nu pot fi primite criticile formulate

de reclamantă prin apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că

instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură

condiție pentru

restrângerea libertății de

circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu respectivul

stat, nefiind relevant

motivul pentru care s-a dispus această măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de

reglementare, legiuitorul

intern a stabilit

că libertatea de circulație, drept prevăzut și de art. 25 din

Constituție,

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor

la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri

ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea

acestui drept este necesară în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii

români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de

către pârâtă, măsura returnării dispusă de autoritățile daneze fiind de natură

să facă dovada acestei încălcări.

Totodată, recurenta susține că

aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei

2004/38/CE este greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr.

248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul

juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre

ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior

datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta

Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei,

înlăturarea aplicabilității la speță a

dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu

referire

la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și

normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine

însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea

dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind

motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din

Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în

mod suficient din faptul

însuși al

returnării pentru ședere nelegală, măsura dispusă în baza unui

acord de

readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea

măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei

comunitare.

Susținerea recurentei în sensul

aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr.

248/2005, motivată de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei

ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor

români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi

primită.

Astfel, la

data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii

îngrădirii

dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile

iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a

aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu,

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu

respectarea

prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive

impuse de legea

internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că

instanța

trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de

acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii

Camere).

Ca atare, măsura returnării dispusă față

de pârâtă la data de 22 iunie 2007 de autoritățile daneze, pe motiv de ședere

nelegală, nu poate constitui, prin ea însăși, un motiv de restrângere a

dreptului acesteia la libera circulație de către instanța română, chemată să

analizeze cerințele prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE.

Așadar, constatând incidența normelor

comunitare și faptul că

acestora, venind în

conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască

preeminența,

instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea formulată de

reclamantă în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

În acest context al analizei, este de

menționat și că stoparea de către statul român a fenomenelor de migrație

ilegală, argument invocat

de reclamantă prin

recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice

acestui fenomen

infracțional și fără a restricționa, în afara dispozițiilor

legale, dreptul la liberă circulație al

cetățenilor români.

Pentru

considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca

nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 344 / A din 19 septembrie 2007 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2

aprilie 2008.