ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8737/2009

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 09 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Brașov reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Germania, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul H.L. În fapt s-a arătat că pârâtul H.L. a fost returnat din Germania la data de 25 septembrie 2008 în baza Convenției dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al acestei țări din 1992. Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 39/S din 16 februarie 2009 a respins acțiunea ca nefondată. Instanța a reținut în esență că în speță nu este îndeplinită condiția prevăzută de textul invocat, art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 și anume existența unor fapte reținute în sarcina pârâtului care să aducă atingere intereselor României sau relațiilor bilaterale cu Germania.

S-a mai reținut că măsura restrângerii libertății de circulație a pârâtului contravine reglementărilor europene, respectiv Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE care în art. 27 limitează restrângerile libertății de circulație la fapte care aduc atingere ordinii publice, siguranței și sănătății publice, nedovedite în cauză. Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 36/Ap din 12 martie 2009, a respins apelul reclamantei ca nefondat. S-a reținut în esență că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor europene în materie a căror incidență prevalează față de dispozițiile interne. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamata, care a criticat soluția Curții de apel pentru motive prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt s-au arătat în esență că obligațiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, trebuie respectate de către toți cetățenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate. Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, garanție care poate fi supusă la anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat și anume paragr. 3 și 4 în care sunt reglementate restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări legale, asemenea limitări regăsindu-se în legislația internă.

În legătură cu reglementările interne recurenta a mai arătat că, prin Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 49 din 23 ianuarie 2007, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (6) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Față de situația concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispozițiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulație a pârâtului pe teritoriul Germaniei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Reclamanta a investit – în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene. Ca urmare, această măsură fiind dată în competența instanțelor de judecată, acestea sunt competente să aprecieze și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate. Dreptul la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție.

Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută. În legislația primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică. Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte. În cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă. Ca urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile străine cu privire la intimat.

Aprecierea instanței române s-a limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine. Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 36/Ap din 12 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2009.