ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2010

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea actelor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Neamț, secția civilă, la data de 2 februarie 2009, reclamantul Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și

Reformei Administrative a solicitat instanței să dispună restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pârâtului M.C.

Prin sentința civilă nr. 102C din 19

februarie 2009 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de

reclamant.

Instanța a reținut că din declarația

pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Italiei, unde a stat

fără forme legale, fiind returnat la 18 decembrie 2008 în baza Decretului emis

de Prefectura Provinciei Roma.

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează

dreptul la liberă circulație și prevede că acest drept poate să facă obiectul

unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică.

În condițiile în care nu s-a dovedit

că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Italiei,

restrângerea dreptului la liberă circulație nu se impune ca o măsură necesară

într-o societate democratică, justificată de interesul public.

Prin decizia civilă nr. 76 din 29

iunie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze cu minori, de

familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus menționate.

A reținut instanța de apel că decizia

Prefectului de Roma, din 16 iunie 2008, care invocă fapte infracționale

săvârșite în perioada 2003 – 2008 nu a fost comunicată intimatului pentru a

putea uza de căile de atac și nici nu face dovada împrejurărilor prevăzute de

Directiva 2004/38/CE.

Raportat la aceste aspecte,

stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului italian, fără a

se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea

măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.

Nu s-a reținut nici incidența

dispozițiilor H.G. nr. 1347/2007.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea, ca nelegală, pentru

următoarele motive:

Autoritățile române au luat act de

măsura dispusă de autoritățile italiene în baza H.G. nr. 1347/2007 pentru

aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în

Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a

unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu

prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu modificările și

completările ulterioare.

Conform art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc prin lege,

așa încât ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice

în care cetățenii români să poată circula în străinătate.

Art. 17 din legea supremă

reglementează protecția acordată de statul român în cazul cetățenilor români,

aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce le revin

acestora și cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din

țară.

Măsura restrângerii se justifică, în

speță, pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitative,

enumerate de art. 53 din Constituție.

Migrația ilegală se aplică și celor

care au intrat pe teritoriul unei țări fără a avea documentele legale, precum

și celor care au încălcat regulile de tranzit.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute

în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a

ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din

România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și

extern.

Pentru aceste considerente, a fost

elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor

constituționale, cât și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.

Actul normativ menționat reprezintă

baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de restrângere, fiind

dat cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O. și îndeplinește calitățile legii, în

sensul că este accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor

sale.

România a negociat prin Tratatul de

Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție

de doi până la șapte ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor,

astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii

noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.

Tot legislația comunitară mai

prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii Europene, respectând scopul de a-și căuta un loc de muncă și de a

munci, cu respectarea art. 5, art. 7 și art. 8 din Directiva 2004/38/CE.

În ceea ce privește aplicarea

directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art. 33, expulzarea poate fi dispusă

de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse

privative de libertate.

Recurenta a solicitat admiterea căii

de atac și pe fond, restrângerea dreptului de circulație al pârâtului, în

Italia.

Analizând decizia civilă recurată,

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a reținut că dreptul

cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că acest drept

poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice

pentru luarea acestei măsuri.

Instanța nu a considerat că măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituției

sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci

doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este

suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Deși, potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca

fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulație

a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate

lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică [art. 27 alin. (1)].

Or, în speță, chiar dacă instanța nu

poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a

Prefecturii din Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă

circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat și nu a dovedit

prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a

Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a

Consiliului.

Pe de altă parte, suspendarea,

pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul României și

Bulgariei, în situația lucrătorilor, cu excepția celor care respectă condițiile

de lucru ale statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea, nu sunt

incidente în speță deoarece intimatul a fost returnat pentru ședere ilegală pe

teritoriul statului italian, iar nu pentru desfășurarea unei munci fără

respectarea legislației statului respectiv.

Din perspectiva art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște

anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și

anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să

fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura

dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și

calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și

previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt îndeplinite,

legea fiind publicată în Monitorul Oficial și prezentând suficiente garanții

împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se

aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se

aplică măsura respectivă.

Cu toate acestea, nu se respectă

criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate

democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al

pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de

scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2

din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că

pârâtul M.C. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea

dreptului la liberă circulație în spațiul Uniunii Europene, se va reține că

instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de

interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Deoarece nu există dovada unei

condamnări definitive în Italia, se va constata că nu s-a făcut dovada că

intimatul reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii

publice.

În concluzie, întrucât reclamantul

nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii

solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat

și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 76

din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

februarie 2010.