ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7705/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea,

secția civilă, la data de 30 decembrie 2008, sub nr. 4760/91/08 reclamantul I.N.E.P.

din cadrul M.I.R.A. a solicitat instanței să dispună restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în Italia pârâtului M.A.

Prin sentința civilă nr. 29

din 15 ianuarie 2009 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de

reclamant.

Instanța a reținut că din

declarația pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Italiei, unde

a stat fără forme legale, fiind returnat la 5 decembrie 2008 în baza Decretului

emis de Prefectura Provinciei Roma.

Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

garantează dreptul la liberă circulație și prevede că acest drept poate să facă

obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de

interesul public într-o societate democratică.

În condițiile în care nu s-a

dovedit că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Italiei,

respectiv că ar fi suferit o condamnare penală dovedită printr-o hotărâre

judecătorească restrângerea dreptului la liberă circulație nu se impune ca o

măsură necesară într-o societate democratică, justificată de interesul public.

Prin Decizia civilă nr. 79/2009/A

din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus

menționate.

A reținut instanța de apel

că simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea

străinilor nu este de natură a constitui în sine o conduită care să justifice o

măsură de limitare a libertății de circulație. Aceasta implică, în plus față de

tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o presupune,

existența și a unei amenințări serioase, suficient de grave față de cerințele

de ordine publică, de natură să afecteze interesele fundamentale ale

societății.

Conform art. 3 din

Protocolul C.E.D.O., exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face

obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie

măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională,

siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor și libertăților

altora.

Raportat la aceste aspecte,

stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului italian, fără a

se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea

măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.

Împotriva acestei decizii

civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea, ca nelegală, pentru

următoarele motive:

Autoritățile române au luat

act de măsura dispusă de autoritățile italiene în baza H.G. nr. 1347/2007

pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români

aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul

Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate

cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu modificările și

completările ulterioare.

Conform art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc

prin lege, așa încât ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor

cerințe specifice în care cetățenii români să poată circula în străinătate.

Art. 17 din legea supremă

reglementează protecția acordată de statul român în cazul cetățenilor români,

aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce le revin

acestora și cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din

țară.

Măsura restrângerii se

justifică, în speță, pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele

limitative, enumerate de art. 53 din Constituție.

Migrația ilegală se aplică

și celor care au intrat pe teritoriul unei țări fără a avea documentele legale,

precum și celor care au încălcat regulile de tranzit.

Măsura dispusă prin art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale

și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale

din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și

extern.

Pentru aceste considerente,

a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a

prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din D.U.D.O., a art. 12 din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din

Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.

Actul normativ menționat

reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de

restrângere, fiind dat cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O. și îndeplinește

calitățile legii, în sensul că este accesibilă justițiabilului și previzibilă

în privința efectelor sale.

România a negociat prin

Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă

de tranziție de doi până la șapte ani, la capitolul privind libera circulație a

persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții

pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.

Tot legislația comunitară

mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru

al U.E., respectând scopul de a-și căuta un loc de muncă și de a munci, cu

respectarea art. 5, 7 și 8 din Directiva 2004/38/CE.

În ceea ce privește

aplicarea directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art. 33, expulzarea

poate fi dispusă de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură accesorie a

unei pedepse privative de libertate.

Recurenta a solicitat

admiterea căii de atac și pe fond, restrângerea dreptului de circulație al

pârâtului, în Italia.

Analizând decizia civilă

recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel a reținut că

dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de Protocolul nr.

4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în

cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Instanța nu a considerat că

măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost

returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituției

sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci

doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este

suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Deși, potrivit art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare

ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera

circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a

normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea

măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate

publică sau de sănătate publică(art. 27 alin. (1)).

Or, în speță, chiar dacă

instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei

decizii a Prefecturii din Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la

liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat și nu a

dovedit prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus

menționate.

Dobândind statutul de țară

membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale U.E.

Dreptul la liberă circulație

și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a

Consiliului.

Pe de altă parte,

suspendarea, pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul

României și Bulgariei, în situația lucrătorilor, cu excepția celor care

respectă condițiile de lucru ale statului pe teritoriul căruia își desfășoară

activitatea, nu sunt incidente în speță deoarece intimatul a fost returnat

pentru ședere ilegală pe teritoriul statului italian, iar nu pentru

desfășurarea unei munci fără respectarea legislației statului respectiv.

Din perspectiva art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, alin. 2 din acest articol vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște

anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag. 3 și 4, și anume

limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie

necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca

măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze

și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și

previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt

îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții

împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se

aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se

aplică măsura respectivă.

Cu toate acestea, nu se

respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o

societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este

disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum reclamantul nu a făcut

dovada că pârâtul M.A. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune

restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul U.E., se va reține că

instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de

interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Deoarece nu există dovada

unei condamnări definitive în Italia, se va constata că nu s-a făcut dovada că

intimatul reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii

publice.

În concluzie, întrucât

reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și

proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat

de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul I.N.E.P. împotriva Deciziei nr. 79/A din 25 februarie 2009 a

Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

25

septembrie 2009

.