ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7705/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, la data de 30 decembrie 2008, sub nr. 4760/91/08 reclamantul I.N.E.P. din cadrul M.I.R.A. a solicitat instanței să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pârâtului M.A. Prin sentința civilă nr. 29 din 15 ianuarie 2009 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de reclamant. Instanța a reținut că din declarația pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Italiei, unde a stat fără forme legale, fiind returnat la 5 decembrie 2008 în baza Decretului emis de Prefectura Provinciei Roma.

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul la liberă circulație și prevede că acest drept poate să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. În condițiile în care nu s-a dovedit că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Italiei, respectiv că ar fi suferit o condamnare penală dovedită printr-o hotărâre judecătorească restrângerea dreptului la liberă circulație nu se impune ca o măsură necesară într-o societate democratică, justificată de interesul public. Prin Decizia civilă nr. 79/2009/A din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus menționate.

A reținut instanța de apel că simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea străinilor nu este de natură a constitui în sine o conduită care să justifice o măsură de limitare a libertății de circulație. Aceasta implică, în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o presupune, existența și a unei amenințări serioase, suficient de grave față de cerințele de ordine publică, de natură să afecteze interesele fundamentale ale societății. Conform art. 3 din Protocolul C.E.D.O., exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora.

Raportat la aceste aspecte, stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului italian, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea, ca nelegală, pentru următoarele motive: Autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile italiene în baza H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către Statul Italian a unor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc prin lege, așa încât ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români să poată circula în străinătate. Art. 17 din legea supremă reglementează protecția acordată de statul român în cazul cetățenilor români, aflați în străinătate, cu condiția îndeplinirii obligațiilor ce le revin acestora și cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară. Măsura restrângerii se justifică, în speță, pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituție. Migrația ilegală se aplică și celor care au intrat pe teritoriul unei țări fără a avea documentele legale, precum și celor care au încălcat regulile de tranzit.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din D.U.D.O., a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. Actul normativ menționat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicarea măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispozițiilor C.E.D.O.

și îndeplinește calitățile legii, în sensul că este accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție de doi până la șapte ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare. Tot legislația comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al U.E., respectând scopul de a-și căuta un loc de muncă și de a munci, cu respectarea art. 5, 7 și 8 din Directiva 2004/38/CE. În ceea ce privește aplicarea directivei, s-a arătat că, în conformitate cu art. 33, expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă, ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse privative de libertate.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac și pe fond, restrângerea dreptului de circulație al pârâtului, în Italia. Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente: Curtea de Apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Instanța nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Deși, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică(art. 27 alin. (1)). Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale U.E. Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Pe de altă parte, suspendarea, pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul României și Bulgariei, în situația lucrătorilor, cu excepția celor care respectă condițiile de lucru ale statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea, nu sunt incidente în speță deoarece intimatul a fost returnat pentru ședere ilegală pe teritoriul statului italian, iar nu pentru desfășurarea unei munci fără respectarea legislației statului respectiv.

Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. 2 din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag. 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui. În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă. Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul M.A. s-ar afla într-una din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul U.E., se va reține că instanțele de fond și apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție. Deoarece nu există dovada unei condamnări definitive în Italia, se va constata că nu s-a făcut dovada că intimatul reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice. În concluzie, întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. împotriva Deciziei nr. 79/A din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2009 .