ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată

sub nr. 109/121/2011 la Tribunalul Galați, reclamanta D.E.P.A.B.D. cu sediul în

București, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.N., în temeiul

dispozițiilor art. 98 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație în Italia.

În motivarea acțiunii a arătat că,

la data de 2 septembrie 2010, pârâtul a fost returnat din Italia, în baza

Decretului Prefecturii Provinciei Bologna, datorită comportamentului pe care

l-a avut pe perioada șederii în această țară.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 și H.G. nr. 1347/2007.

Prin sentința civilă nr. 150 din 26

ianuarie 2011, Tribunalul Galați a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamantul D.G.E.P.A.B.D., în contradictoriu cu pârâtul M.N.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut următoarele;

Libera circulație a persoanelor

constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieții interne la nivelul

U.E., alături de libera circulație a produselor, libera circulație a

serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Esența acestei libertăți, constă în

eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia

se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state

membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

Aceste discriminări se pot referi la

condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație.

Prin asigurarea unui asemenea regim

nediscriminatoriu se realizează libera circulație în spațiul comunitar.

Baza legală a liberei circulații a

persoanelor este art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabilește piața internă, acesta incluzând libera circulație a persoanelor, art. 18

(8A) din același tratat, ce statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula

și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, art. 61 (731) și

următoarele din Tratat, cuprinse sub Titlul nr. III A „Vize, azil, imigrație și

alte politici legale de liberă circulație a persoanelor” precum și art. 45 din

Cartea Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.

Având în vedere aceste reglementări

și dispozițiile art. 39 – art. 42 privind libera circulație a persoanelor din

Tratatul instituind Comunitatea Europeană și faptul că în decembrie 2000, prin

documentul de poziție trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime

acquis - ul comunitar ce are la bază prevederile Tratatelor constitutive care

guvernează libertatea de circulație a persoanelor, precum și faptul că instanța

națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul

direct, deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă,

urmează a se constata că solicitarea de a se restrânge exercitarea dreptului la

liberă circulație în statele U.E. a pârâtului este nefondată.

În aplicarea principiului

preeminenței dreptului național, se au în vedere și dispozițiile art. 20 alin. (2)

din Constituție.

De asemenea, s-a avut în vedere și

faptul că spre deosebire de reglementarea internă [(art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005)], art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește expres și limitativ

doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor U.E., respective afectarea ordinii

publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri, decât cel

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie

aplicată cu prioritate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, în termen legal, reclamantul D.E.P.A.B.D.

Prin decizia civilă nr. 42/ A din 09

martie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, s-a respins, ca nefundat,

apelul declarat.

Verificând legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel, Curtea a respins apelul pentru

următoarele considerente;

H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul

de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.

Prin dispozițiile obiectivului 2 lit.

d), invocat ca temei de drept al acțiunii de față, s-a prevăzut înaintarea de

către Ministerul Internelor și Reformei Administrative București – D.G.P., sau

după care, I.N.E.P.B., către instanțe a „dosarului de îndepărtare”,

menționându-se totodată în acest text, că demersul trebuie efectuat în directă

corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, potrivit art. 38 lit. b) din aceeași

lege, se poate limita dreptul la circulație persoanei a cărei prezență pe

teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfășoară ar aduce atingere

gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și acel

stat.

În speță, deși pârâtul a fost

expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut nici o

dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reține că, comportamentul acestuia

constituie o amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

În legislația primară, art. 18.1 T.C.E.

prevede că orice cetățean al U.E., are dreptul de a circula și de a locui liber

pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute

de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004, privind libera circulație a cetățenilor U.E. și membrilor de

familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al U.E. nr. L 158/2004,

stabilește prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la

liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică, cu respectarea

principiului

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe

comportamentul personal

al individului vizat.

Întrucât reclamantul nu a probat în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre clauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, dată cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de considerentele expuse, Curtea

a respins, ca nefundat, apelul, conform art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta D.E.P.A.B.D.

Criticile de nelegalitate formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

În conformitate cu prevederile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de

măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.)

are obligativitatea de a înainta către instanța competentă, dosarul de

îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De

asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ,

prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia pe o perioadă

determinată.

În

speță, pârâtul a fost îndepărtat de

pe teritoriul Italiei la data de 02 septembrie 2010, conform Decretului

Prefectului din Bologna.

Măsura

restrictivă dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva

încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în

atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a S.R., prin ignorarea

dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE

reglementează dreptul de ședere,

astfel: „Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru

pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate

în afara cerinței de a ține o carte de identitate valabilă sau un pașaport

valabil”.

Potrivit

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație

și de ședere cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin.

(2) al aceluiași articol, se prevede că, măsurile luate din motive de ordine

publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Conform acestor prevederi

comunitare, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor

uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, astfel că

instanța trebuia să rețină faptul că pârâtul a avut o conduită imorală pe

teritoriul statului italian.

În acest

context se apreciază că, deși instanța de apel a reținut că „pârâtul a fost

expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, activă și gravă la adresa demnității umane (..), de asemenea,

constată că acest motiv nu e suficient să îi fie îngrădit acestuia dreptul la

libera circulație, pe teritoriul statului din care a fost returnat, întrucât nu

s-a făcut nici o dovadă în sensul că, comportamentul pârâtului nu constituie o

amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

Dar, însuși Decretul de îndepărtare

emis de către Prefectul din Bologna, reprezintă o dovadă că pârâtul a avut o

conduită ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa

demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității

publice,

făcând ca

permanența sa pe teritoriul italian să fie incompatibilă cu o conviețuire

civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public.

Cu

alte cuvinte, măsura returnării, face dovada faptului că pârâtul nu a respectat

condițiile de ședere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de

către autoritățile italiene competente.

În

opinia

instanței de

apel, nu ar trebui luată în considerare nici declarația olografă a pârâtului

din care rezultă în mod clar că acesta a părăsit teritoriul României, cursul

lunii martie 2009, prin P.T.F. Nădlac, cu destinația Italia, fiind arestat pentru

săvârșirea infracțiunii de furt și condamnat la un an și 8 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de furt (din care a executat un an și 5 luni).

Mai

mult, pârâtul M.N. recunoaște, de asemenea, că a mai fost condamnat în Italia,

în anul 2006, tot pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de furt.

Din cele reținute de instanța de

apel, în decizia pronunțată, ar trebui ignorate și dispozițiile art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE

care

stabilesc în mod clar și fără echivoc că „restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe

conduita persoanei în cauză”, întrucât în opinia sa această măsura nu ar

respecta principiul proporționalității.

În

consecință, se apreciază că instanța de apel trebuia să rețină că pârâtul prin

conduita sa a desfășurat o activitate infracțională care este de natură a aduce

grave prejudicii morale și sociale cetățenilor europeni care desfășoară

activități salarizate în baza unor forme legale și care contribuie la bugetele

statelor pe teritoriul cărora muncesc, în concordanță cu legislația europeană.

Mai

mult decât atât, în considerarea exigențelor legislației U.E., România trebuie

să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără

respectarea condițiilor legale de intrare

și ședere a pârâtului pe teritoriul Italiei, stat membru al

U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului

aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Din dezvoltarea criticilor

formulate, Înalta Curte constată că acestea se află în legătură cu hotărârea

atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a

afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în cazul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context, instanța supremă

constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la

situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, urmând a confirma soluția

pronunțată, cu consecința respingerii recursului.

Astfel, potrivit legii interne în

materie (Legea nr. 248/2005 – art. 38 lit. b), se poate limita dreptul la

circulație persoanei a cărei prezență pe teritoriul unui stat prin activitatea

pe care o desfășoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul

de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a

situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul național.

Prin dispozițiile obiectivului 2 lit.

d) din această hotărâre, invocat ca temei de drept al acțiunii pendente, s-a

prevăzut înaintarea de către M.I.R.A.B. – D.G.P., sau după caz, I.N.E.P.B.,

către instanțe a „dosarului de îndepărtare”, menționându-se totodată, în acest

text, că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

Art. 27 din Directiva Consiliului nr.

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004,

privind libera circulație a cetățenilor U.E. și membrilor de familie ai

acestora pe teritoriul statelor membre, stabilește că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu

respectarea

principiului proporționalității

și să se bazeze exclusiv pe

comportamentul personal al individului

vizat.

În speță s-a reținut că, deși

pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o

amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, nu s-a făcut

nici o dovadă în acest sens, neputându-se reține comportamentul acestuia ca o

amenințare pentru ordinea și siguranța publică.

Nu se poate reține, ca fiind o

dovadă suficientă privind comportamentul pârâtului, astfel cum susține

recurenta reclamantă, numai Decretul de îndepărtare emis de către Prefectul din

Bologna, după cum nu se poate reține că măsura returnării, prin ea însăși, face

dovada faptului că pârâtul nu a respectat condițiile de ședere în străinătate,

în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile italiene competente.

Mai mult, nu exită la dosar

declarația olografă a pârâtului despre care face vorbire recurenta reclamantă

în motivele de recurs, pe care nu a înțeles să o depună nici ca înscris nou, în

condițiile art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei.

Asemenea susțineri din partea

recurentei reclamante intră în conflict cu prevederile Directivei nr. 2004/38/CE,

care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în

situații excepționale privind motive de ordine publică sau de siguranță publică

[(art. 27 alin. (1) din Directivă)].

Totodată, pentru ca aceste motive de

ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a

dreptului la libera circulație este necesar să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [(art. 27 alin. (2) din Directivă)].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Așadar, la data la care instanța

trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație,

normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin.

(2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale U.E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu

respectarea prevederilor actului de aderare”.

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității Directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă

în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [(art. 39 lit. a) din

Legea nr. 248/2005)], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar,

protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Așadar, constatând incidența

normelor comunitare și faptul că, venind în conflict cu legea internă, acestora

trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație în Italia pentru intimatul pârât în cauză.

Pentru considerentele arătate,

recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și, raportat la dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 42/ A din 09 martie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2012.