ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2444/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 martie 2009 reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor l-a chemat în judecată pe pârâtul C.I. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulație în Italia.

Prin sentința civilă nr. 629 din 16 aprilie 2009, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul a fost returnat din Italia prin Decretul Prefecturii Provinciei Roma deoarece pe timpul șederii pe teritoriul Italiei s-a dispus arestarea sa pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Din probatoriile administrate de reclamant nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere de către tribunal pentru a lua împotriva pârâtului măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată prin O.G. nr. 5/2006 și a art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Prin decizia civilă nr. 242/A din 30 septembrie 2009 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Contrar susținerilor apelantei, instanța de judecată este aceea care, în raport de situația concretă, apreciază asupra aplicării sancțiunii legale solicitate, în limitele termenelor stabilite, fără ca aceasta să însemne o cenzurare a actelor și măsurilor dispuse de autoritățile străine, în speță cele italiene.

Restrângerea dreptul la liberă circulație lui nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei justificări pentru această îngrădire.

In acest context, afirmația reclamatului, în sensul că se tinde la stoparea migrației ilegale nu reprezintă un argument viabil pentru adoptarea măsurii restrictive, fiind necesar ca în fiecare caz particular să se arate care este pericolul înfrângerii acestei finalități.

In speță, din probatoriul sumar administrat în cauză rezultă doar că poliția italiană a luat măsura returnării pârâtului în România pentru că pe timpul șederii pe teritoriul Italiei a săvârșit mai multe infracțiuni, pentru care s-a dispus arestarea acestuia, mod în care se urmărește realizarea menținerii ordinii și siguranței publice, însă fără a se dovedi condamnările definitive ale pârâtului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

In motivarea cererii, recurentul arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 5 martie 2009, în baza Decretului de expulzare al Prefecturii Provinciei Roma pentru comportamentul său antisocial.

In baza Acordului de readmisie a persoanelor aflate în situație ilegală, dintre România și Italia ratificat prin Legea nr. 173/1997 precum și în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 și a art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa statului italian iar exigențele legislației Uniunii Europene impun României probarea capacității sale de a stopa migrația ilegală.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Curtea de apel nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamant.

Î

ntr-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 5 martie 2009 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat.

Chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit faptul că atitudinea pârâtului ar putea amenința ordinea internă a statului Italian.

Cum în speță, reclamantul-recurent nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor la obiectivul stopării migrației ilegale, în mod legal curtea de apel a decis că nu sunt întrunite condițiile restrângerii unui drept fundamental al cetățeanului, față de dispozițiile Legii nr. 248/2005, coroborate cu cele ale art. 25 din Constituția României.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 242/A din 30 septembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010.