ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5670/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1498 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată promovată în baza Legii nr. 248/2005 de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor în contradictoriu cu pârâtul A.M. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede că cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză.

In speță, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 13 iulie 2009 potrivit Decretului Prefectului de Roma, prin care s-a dispus îndepărtarea de pe teritoriul Italiei și interzicerea dreptului de a intra în acest stat pe o perioadă de 5 ani, pe motiv că, în perioada 2005-2007, pârâtul a fost arestat de mai multe ori pentru furt agravant. Măsura returnării cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian nu este, însă, suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulație urmând a se aprecia de instanța națională prin raportare la situația concretă a cetățeanului în cauză.

Or, împrejurarea că pârâtul a fost condamnat pe teritoriul Italiei la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unor infracțiuni nu constituie, în sine, motiv suficient de îngrădire a libertății de circulație, având în vedere că potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri". Raportat la situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită exigența normei comunitare, conform căreia „conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" [art. 27 alin. (2) teza a II a], iar prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație, astfel cum solicită reclamantul, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul. Prin decizia nr. 43/A din 09 februarie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanță a respins cererea dedusă judecății, deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei 2004/38. Directiva prevede în mod limitativ doar trei situații în care se poate restrânge dreptul la liberă circulație, respectiv pentru motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică, pe când în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla într-una din aceste situații.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către succesoarea în drepturi a reclamantului, prevăzută de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, respectiv Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. In motivarea cererii, recurenta a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 13 iulie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma, document din conținutul căruia reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind arestat de statul italian pentru infracțiunea de furt agravant, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public. Măsura restrictivă solicitată prin acțiune se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicției anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România vizând obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

In conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată, pe perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația să respecte legislația României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și legislația statului în care se află. In raport de prevederile legale menționate, trebuia reținut gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Conform decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus interzicerea de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. In aceste condiții, trebuia să se dispună, în baza Legii nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de până la 3 ani, măsură care nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene, reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condițiilor de ședere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii publice din acel stat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de dreptul comunitar, aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit țară membră a Uniunii Europene. Totodată, a reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri. Instanța nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un stat membru al Uniunii Europene este, în sine, contrară normelor dreptului comunitar referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de ordin nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în statul din care a fost returnat. Deși potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică. În speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Italia, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai susmenționate.

Reclamanta a invocat că în ordinul de expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile săvârșite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat nerespectarea de către acesta a unei interdicții anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, precum și săvârșirea de infracțiuni de furt agravant.

Or, nu se poate susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat. Cât privește săvârșirea de infracțiuni de către pârât pe teritoriul statului italian, nici aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație. Expulzarea dispusă prin Decretul Prefectului de Roma reprezintă sancțiunea pe care statul italian a considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul acelui stat.

In aceste condiții, dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o perioadă determinată de timp, autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens. Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene. Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării în legea internă a prevederilor sale. Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație, lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanța sa poată lua față de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect instanța de apel a dat efect direct normei comunitare - care reprezintă un izvor de drept secundar - dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular.

Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța. Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului, raportat la conduita acestuia pe teritoriul statului italian, nu ar fi respectat principiul proporționalității.

Pe cale de consecință, urmează a se reține că soluția pronunțată de instanța de apel a fost data cu aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 43/A din 09 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2010.