ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5670/2010

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1498 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Galați, secția civilă,

a respins, ca nefondată, cererea de

chemare în judecată promovată în baza Legii nr. 248/2005 de reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor în contradictoriu cu pârâtul A.M.

În

motivarea soluției, tribunalul a reținut că art. 27 din Directiva nr.

2004/38/CE prevede că cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor lor de familie

li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de rezidență pe

teritoriul unui alt stat membru al Uniunii doar pentru motive de ordine

publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează

libera circulație și rezidența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei

în cauză.

In

speță, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 13 iulie 2009 potrivit

Decretului Prefectului de Roma, prin care s-a dispus îndepărtarea de pe

teritoriul Italiei și interzicerea dreptului de a intra în acest stat pe o

perioadă de 5 ani, pe motiv că, în perioada 2005-2007, pârâtul a fost arestat

de mai multe ori pentru furt agravant.

Măsura

returnării cetățeanului român dispusă de autoritățile statului italian nu este,

însă, suficientă prin ea însăși pentru ca instanța română să interzică dreptul

de circulație al cetățeanului său pe teritoriul statului din care a fost

returnat, necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulație urmând a se

aprecia de instanța națională prin raportare la situația concretă a

cetățeanului în cauză.

Or,

împrejurarea că pârâtul a fost condamnat pe teritoriul Italiei la pedeapsa

închisorii pentru săvârșirea unor infracțiuni nu constituie, în sine, motiv

suficient de îngrădire a libertății de circulație, având în vedere că potrivit

prevederilor art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE „condamnările

penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri".

Raportat

la situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită

exigența normei comunitare, conform căreia „conduita persoanei în cauză trebuie

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății" [art. 27 alin. (2) teza a II a], iar

prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație, astfel cum

solicită reclamantul, s-ar ajunge la nesocotirea principiului

proporționalității în adoptarea măsurii restrictive.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul.

Prin

decizia nr. 43/A din 09 februarie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă,

a respins apelul ca nefondat,

apreciind că în mod corect prima instanță a respins cererea dedusă judecății,

deoarece nu se justifică restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă

circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la momentul aplicării

acestei măsuri, reprezentată de Directiva Parlamentului și Consiliului Europei

2004/38.

Directiva

prevede în mod limitativ doar trei situații în care se poate restrânge dreptul

la liberă circulație, respectiv pentru motive ce țin de ordinea publică, siguranța

publică sau sănătatea publică, pe când în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul

s-ar afla într-una din aceste situații.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către succesoarea în drepturi a

reclamantului, prevăzută de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, respectiv

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

In

motivarea cererii, recurenta a arătat că pârâtul a fost îndepărtat de pe

teritoriul Italiei la data de 13 iulie 2009, conform Decretului Prefectului de

Roma, document din conținutul căruia reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul

Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind arestat de statul

italian pentru infracțiunea de furt agravant, motiv pentru care îndepărtarea

acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel,

în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce

constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane,

a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca

permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță", fiind considerat un pericol public.

Măsura

restrictivă solicitată prin acțiune se justifică din perspectiva încălcării

atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicției

anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în

muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa

nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea

dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

In

conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată, pe

perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația să respecte

legislația României și să nu desfășoare activități de natură să compromită

imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin

documente internaționale, cât și legislația statului în care se află.

In

raport de prevederile legale menționate, trebuia reținut gradul scăzut de

integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta

a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și

siguranței publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală,

prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al

societății statului italian.

Conform

decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus

interzicerea de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5

la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

In

aceste condiții, trebuia să se dispună, în baza Legii nr. 248/2005,

restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Italia pe

o perioadă de până la 3 ani, măsură care nu încalcă dispozițiile dreptului

comunitar privind libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene,

reprezentate de Directiva 2004/38/CE, deoarece nerespectarea condițiilor de

ședere într-un stat membru al Uniunii constituie o atingere adusă ordinii

publice din acel stat.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Instanța

de apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept

garantat de dreptul comunitar, aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie

2007, când aceasta a devenit țară membră a Uniunii Europene. Totodată, a

reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu

sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.

Instanța

nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

persoanelor care au fost returnate în baza unui ordin de expulzare dintr-un

stat membru al Uniunii Europene este, în sine, contrară normelor dreptului

comunitar referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea

unei persoane în baza unui astfel de ordin nu este suficientă pentru

justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Într-adevăr,

simpla returnare a pârâtului din Italia în baza unui ordin de expulzare nu

poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a

dreptului acestuia la libera circulație în statul din care a fost returnat.

Deși

potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român

dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea

dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea

interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE,

care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine

publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

În

speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din

Italia, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe

viitor, câtă vreme reclamanta nu a dovedit prin ce ar amenința conduita

acestuia una din valorile mai susmenționate.

Reclamanta

a invocat că în ordinul de expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut

că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă

și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei

și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie

incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile

săvârșite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat

nerespectarea de către acesta a unei interdicții anterioare de a pătrunde pe

teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea

formelor legale, precum și săvârșirea de infracțiuni de furt agravant.

Or,

nu se poate susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea

statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe

teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar

reprezenta, prin ea însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat.

Cât

privește săvârșirea de infracțiuni de către pârât pe teritoriul statului

italian, nici aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să

se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care

Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea

justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Expulzarea

dispusă prin Decretul Prefectului de Roma reprezintă sancțiunea pe care statul

italian a considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe

teritoriul acelui stat.

In

aceste condiții, dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului

italian, pe o perioadă determinată de timp, autoritățile de frontieră ale

statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar

a obligației respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară

intervenția autorităților judiciare române în acest sens.

Pe

de altă parte, dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România

este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine

juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Or,

dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru

cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de

instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a

Parlamentului European și a Consiliului.

Într-adevăr,

Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării

în legea internă a prevederilor sale.

Cum

însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește

exigențele impuse de Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la

liberă circulație, lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean

român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanța sa poată lua față de

el măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect

instanța de apel a dat efect direct normei comunitare - care reprezintă un

izvor de drept secundar - dat fiind că litigiul se poartă între stat și un

particular.

Simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la

dreptul de intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat

membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de

natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în

sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se

putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Față

de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie

să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al

pârâtului, raportat la conduita acestuia pe teritoriul statului italian, nu ar

fi respectat principiul proporționalității.

Pe

cale de consecință, urmează a se reține că soluția pronunțată de instanța de

apel a fost data cu aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind îndeplinite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva deciziei civile nr. 43/A din 09 februarie 2010 a Curții de

Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2010.