ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3269/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1958/2000 la data de 28 martie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a V - a civilă, reclamanta C.P. a chemat în judecată Ministerul Culturii în calitate de pârât, solicitând instanței, prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea acestuia să îi restituie în natură Palatul Știrbei cu tot ce se află în el, împreună cu parcul și toate construcțiile din parc, spațiile de producție și depozitare, serele de legume și flori, lacul și cele 5 case în care a funcționat fabrica de conserve. Prin sentința civilă nr. 572 din 13 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins cererea de chemare în judecată pe calea acestei excepții.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamanta a promovat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemenicie. Prin decizia civilă nr. 756 din 13 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ. La termenul de judecată din 23 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a dispus suspendarea soluționării recursului în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea 10/2001, la cererea recurentei reclamante. Și la termenul de judecată din 16 ianuarie 2004, cu ocazia discutării unei cereri de repunere pe rol formulată de recurentă, s-a menținut măsura suspendării pricinii, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată; în mod identic s-a procedat și prin încheierea din 24 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În urma unei adrese emise de instanță pentru verificarea stadiului procedurii administrative, la 9 noiembrie 2011 s-a comunicat instanței de către R.A.A.P.P.S. (către care a fost redirecționată notificarea), decizia nr. 349 din 22 septembrie 2005 prin care s-a soluționat notificarea nr. 69 din 14 ianuarie 2002, precum și soluția pronunțată în Dosarul nr. 3346/3/2005 în care această decizie a fost contestată în condițiile Legii nr. 10/2001, anume, decizia nr. 599 din 1 septembrie 2008 prin care s-a constatat perimat apelul formulat de reclamanta C.P. Constatând că plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001 împotriva deciziei emise de R.A.A.P.P.S.

nu a fost soluționată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, dar și având în vedere că reclamanta a formulat plângere penală împotriva celor cărora li s-a emis dispoziție de restituire în natură imobilului notificat de aceasta, astfel cum a rezultat din procesul verbal de punere în posesie din 31 martie 2006 încheiat de R.A.A.P.P.S. (fila 75 prezentul dosar de recurs), Înalta Curte, prin încheierea din 9 decembrie 2011, a menținut măsura suspendării soluționării recursului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001. Ulterior, Înalta Curte, pentru verificarea măsurii suspendării, a emis noi adrese la Curtea de Apel București pentru a verifica rămânerea irevocabilă a deciziei civile nr. 599 din 1 septembrie 2008, instanță care a comunicat că aceasta nu a fost recurată.

Pe de altă parte, s-a emis o adresă și la Judecătoria sector 4 pentru a se comunica modalitatea de soluționare a plângerii formulate de recurenta reclamantă, sens în care a fost înaintată copia sentinței penale nr. 2992 din 16 octombrie 2006 a Judecătoriei sector 4 prin care a fost respinsă plângerea reclamantei C.P. împotriva Rezoluției nr. 5771/P/2003 de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale împotriva numiților C.T.B., C.T.G., C.P.N., F.I., F.M., H.C.G., P.M.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 291, 291 C. pen.; cei împotriva cărora reclamanta a formulat plângere penală sunt persoanele cărora li s-a restituit imobilul pentru care recurenta cauzei a formulat și ea notificare în baza Legii nr. 10/2001; aceștia au primit dispoziția nr. 353 din 20 noiembrie 2003 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de R.A.A.P.P.S.

care a fost anulată prin sentința civilă nr. 142 din 19 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a V - a civilă, sentință confirmată prin decizia civilă nr. 1356 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București (fila 72 dosar recurs), urmată de procesul verbal de punere în posesie din 31 martie 2006 de la fila 75 dosar. Potrivit acestor noi relații privind stadiul procedurii în baza Legii nr. 10/2001, finalizată prin decizia civilă nr. 599 din 1 septembrie 2008 care a fost temporizată de demersul de natură penală al aceleiași recurente reclamante împotriva celor cărora imobilul ce face și obiectul cauzei de față le-a fost restituit în natură (finalizat și el prin sentința penală menționată, rămasă definitivă la data de 1 februarie 2007, astfel cum reiese din referatul Biroului de executări penale al Judecătoriei sector 4 de la fila 109), Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea discutării excepției perimării.

Astfel, Înalta Curte constată că, de la data de 1 septembrie 2008, data constatării perimării apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 430 din 21 martie 2006 a Tribunalului București, secția a III - a civilă, prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei nr. 349 din 22 septembrie 2005 emisă de R.A.A.P.P.S. în baza Legii nr. 10/2001 în soluționarea notificării sale, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul de azi, 11 mai 2012. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an”. Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit perimarea apelului împotriva sentinței de respingere a contestației reclamantei formulate împotriva deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001 (1 septembrie 2008) și până la data repunerii pe rol din oficiu (26 martie 2012), cursul perimării nu a fost întrerupt, dosarul fiind lăsat în nelucrare. Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., sens în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanta C.P., împotriva deciziei civile nr. 756 din 13 decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2012.