ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3269/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1958/2000

la data de 28 martie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a V - a civilă,

reclamanta C.P. a chemat în judecată Ministerul Culturii în calitate de pârât,

solicitând instanței, prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea

acestuia să îi restituie în natură Palatul Știrbei cu tot ce se află în el,

împreună cu parcul și toate construcțiile din parc, spațiile de producție și

depozitare, serele de legume și flori, lacul și cele 5 case în care a

funcționat fabrica de conserve.

Prin sentința civilă nr.

572 din 13 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a V - a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins

cererea de chemare în judecată pe calea acestei excepții.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe, reclamanta a promovat apel, criticând-o pentru

nelegalitate și netemenicie.

Prin decizia civilă nr.

756 din 13 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a

respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din 23 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a

dispus suspendarea soluționării recursului în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea

10/2001, la cererea recurentei reclamante.

Și la termenul de

judecată din 16 ianuarie 2004, cu ocazia discutării unei cereri de repunere pe

rol formulată de recurentă, s-a menținut măsura suspendării pricinii, având în

vedere că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost

finalizată; în mod identic s-a procedat și prin încheierea din 24 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În urma unei adrese

emise de instanță pentru verificarea stadiului procedurii administrative, la 9

noiembrie 2011 s-a comunicat instanței de către R.A.A.P.P.S. (către care a fost

redirecționată notificarea), decizia nr. 349 din 22 septembrie 2005 prin care

s-a soluționat notificarea nr. 69 din 14 ianuarie 2002, precum și soluția

pronunțată în Dosarul nr. 3346/3/2005 în care această decizie a fost contestată

în condițiile Legii nr. 10/2001, anume, decizia nr. 599 din 1 septembrie 2008

prin care s-a constatat perimat apelul formulat de reclamanta C.P.

Constatând că

plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001 împotriva deciziei emise de R.A.A.P.P.S.

nu a fost soluționată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, dar și

având în vedere că reclamanta a formulat plângere penală împotriva celor cărora

li s-a emis dispoziție de restituire în natură imobilului notificat de aceasta,

astfel cum a rezultat din procesul verbal de punere în posesie din 31 martie 2006

încheiat de R.A.A.P.P.S. (fila 75 prezentul dosar de recurs), Înalta Curte,

prin încheierea din 9 decembrie 2011, a menținut măsura suspendării soluționării

recursului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, Înalta

Curte, pentru verificarea măsurii suspendării, a emis noi adrese la Curtea de Apel București pentru a verifica rămânerea irevocabilă a deciziei civile nr. 599

din 1 septembrie 2008, instanță care a comunicat că aceasta nu a fost recurată.

Pe de altă parte, s-a

emis o adresă și la Judecătoria sector 4 pentru a se comunica modalitatea de

soluționare a plângerii formulate de recurenta reclamantă, sens în care a fost

înaintată copia sentinței penale nr. 2992 din 16 octombrie 2006 a Judecătoriei sector 4 prin care a fost respinsă plângerea reclamantei C.P. împotriva

Rezoluției nr. 5771/P/2003 de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi

penale împotriva numiților C.T.B., C.T.G., C.P.N., F.I., F.M., H.C.G., P.M.B.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 291, 291 C. pen.; cei împotriva cărora reclamanta a formulat plângere penală sunt persoanele cărora li s-a

restituit imobilul pentru care recurenta cauzei a formulat și ea notificare în

baza Legii nr. 10/2001; aceștia au primit dispoziția nr. 353 din 20 noiembrie 2003

emisă în baza Legii nr. 10/2001 de R.A.A.P.P.S. care a fost anulată prin

sentința civilă nr. 142 din 19 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a V - a civilă, sentință confirmată prin decizia civilă nr. 1356 din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București (fila 72 dosar recurs), urmată de procesul verbal de punere în

posesie din 31 martie 2006 de la fila 75 dosar.

Potrivit acestor noi

relații privind stadiul procedurii în baza Legii nr. 10/2001, finalizată prin

decizia civilă nr. 599 din 1 septembrie 2008 care a fost temporizată de

demersul de natură penală al aceleiași recurente reclamante împotriva celor

cărora imobilul ce face și obiectul cauzei de față le-a fost restituit în

natură (finalizat și el prin sentința penală menționată, rămasă definitivă la

data de 1 februarie 2007, astfel cum reiese din referatul Biroului de executări

penale al Judecătoriei sector 4 de la fila 109), Înalta Curte a dispus

repunerea cauzei pe rol în vederea discutării excepției perimării.

Astfel, Înalta Curte

constată că, de la data de 1 septembrie 2008, data constatării perimării

apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 430 din 21 martie 2006 a Tribunalului București, secția a III - a civilă, prin care i-a fost respinsă contestația

formulată împotriva deciziei nr. 349 din 22 septembrie 2005 emisă de R.A.A.P.P.S.

în baza Legii nr. 10/2001 în soluționarea notificării sale, niciuna dintre

părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina

care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art.

252 alin. (1) C. proc. civ., părțile fiind legal citate pentru termenul de azi,

11 mai 2012.

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de

revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții timp de un an”.

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală

pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de

desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În speță, de la data

când a intervenit perimarea apelului împotriva sentinței de respingere a

contestației reclamantei formulate împotriva deciziei emise în procedura Legii nr.

10/2001 (1 septembrie 2008) și până la data repunerii pe rol din oficiu (26

martie 2012), cursul perimării nu a fost întrerupt, dosarul fiind lăsat în

nelucrare.

Față de cele ce

preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei

părții, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ., sens

în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanta C.P., împotriva deciziei civile nr. 756 din 13

decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 mai 2012.