ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 172/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 50 din 15 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și precizată de

reclamanta Z.E. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București,

având ca obiect obligarea acesteia din urmă să emită dispoziție cu propunere de

acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în str. I., sector 5,

București.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat, prin

decizia civilă nr. 155/ A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Reclamanta Z.E. a

declarat recurs împotriva deciziei civile sus-menționate.

Prin încheierea de

ședință din data de 12 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a suspendat judecata cererii de recurs a

deciziei atacate, formulată de reclamantă, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., constatând că la strigarea cauzei nu a răspuns niciuna dintre

părți și că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 23

noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, a repus cauza

pe rol în vederea discutării perimării.

Analizând această

excepție, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a

interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală

în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această

lăsare a pricinii în nelucrare să fie cauzată de culpa părții.

Altfel spus, perimarea

operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit niciun act de

procedură în vederea judecării litigiului, situație cauzată de lipsa de

diligență a părților, care nu au acționat în acest scop, deși aveau

posibilitatea să o facă.

Aceasta este și situația în speță,

unde, după suspendarea judecății recursului în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 12 noiembrie 2010, părțile au

lăsat să treacă un interval de timp de un an fără să fi săvârșit vreun act de procedură

în vederea reluării judecății recursului.

Astfel, din verificarea actelor

dosarului reiese că, până la data de 14 noiembrie 2011, când s-a împlinit

termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) și alin. (5) C. proc.

civ., părțile nu au înregistrat nici o cerere de repunere a cauzei pe rol în

vederea continuării judecății.

Reținând, așadar, întrunirea în cauză

a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.,

constatând, totodată, că, potrivit aceluiași text de lege, perimarea operează

de drept și că, potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ., ea se poate

constata și din oficiu, de către instanță, Înalta Curte urmează să constate

perimată cererea de recurs cu a cărei judecată a fost învestită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanta Z.E. împotriva deciziei nr. 155/ A din 8

octombrie 2009 a Curți de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.