ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4590/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 4092 din 25 octombrie 2010,

Curtea de Apel București, secția

a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea

formulată de reclamanții B.R.

și B.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicita

obligarea pârâtului la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, pentru

imobilul situat în București,

sector 6.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritatea

pârâtă urmează să emită titlul de despăgubire numai după parcurgerea

etapelor evaluării și întocmirii raportului de

evaluare, conform Legii nr. 247/2005 și Deciziei nr. 2815/2008 a autorității

pârâte, prin care s-a stabilit ordinea de soluționare a

dosarelor

înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, au declarat

recurs reclamanții.

În motivarea recursului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, reclamanții reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în

fata instanței de fond, referitoare

la termenul de soluționare a cererii lor de emitere de deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, despre care arată că trebuie să fie unul

rezonabil.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurenți, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

întemeiat.

Astfel,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată, nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri este definită ca „faptul de a

nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea

cererii, dacă prin

lege nu se prevede alt termen".

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un

termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea

unor etape obligatorii.

Totuși, jurisprudența Înaltei Curți în materie a

considerat că termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în

procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este

rezultatul unui proces ce

însumează

mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce

implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți, urmată

și în prezenta cauză, a arătat

necesitatea emiterii acrului administrativ

în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la

caz.

Astfel, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, autoritatea

pârâtă are obligația să analizeze

dosarele numai în privința legalității cererii de

restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea

deciziei de acordare

de despăgubiri

sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului

de

către stat, etc.

Din actele

dosarului rezultă că autoritatea pârâtă a fost învestită în vederea

emiterii deciziei, încă din anul 2008, neprocedând

în acest sens nici până în momentul

pronunțării

instanței de fond - 25 octombrie 2010 și nici până în momentul pronunțării

deciziei

de recurs - 6 octombrie 2011, adică o perioadă de aproximativ 4

ani.

Este binecunoscut în doctrină și practica

administrativă că o autoritate publică

nu se poate apăra și nu poate

justifica legal întârzierea în emiterea unui act

administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a

fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată

în acest context de autoritatea pârâtă are caracter intern și nu poate înfrânge

principiul sus-menționat, al termenului rezonabil de soluționare a cererilor

persoanelor îndreptățite.

Astfel, în

primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care

trebuie să guverneze activitatea organelor

administrației publice, este principiul

operativității, care obligă

orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general dar

și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să

acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea

CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al

Consiliului Europei cere guvernelor

statelor membre, prin art. 7 din

Codul bunei administrări (administrații), ca

administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil,

în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele

care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la

Uniunea Europeană și intrării în

vigoare

a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul

I

din

versiunea consolidată

din TVE,

recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta

drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,

cetățenii români sunt

beneficiarii unui

drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul

lor

de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice

persoană are dreptul ca problemele sale

să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispozițiile art.20 din

Constituție, prevederile legale interne,

atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul

de față, cât și în

reglementările

secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia C.C.S.D. nr. 2815/2008, în

cazul

de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop

acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute

în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu

ignorarea dreptului la o bună administrare și

cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor

respective, ca element

component al dreptului la o bună administrare.

Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în

care autoritatea pârâtă nu a dat

curs

solicitării reclamanților de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este

evident

că nu ne aflăm în prezența unui „termen rezonabil", în

accepțiunea prevederilor

comunitare

susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii

formulate de recurenții-reclamanți, ceea ce

impune aplicarea în speță a prevederilor

art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, problema existenței

disponibilităților bănești nu se pune în etapa emiterii deciziei de

despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă

eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul

formulat de reclamanți este fondat,

urmând ca în temeiul art. 312 alin.

(1) teza

I

C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată, să se dispună admiterea

acestuia,

casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii reclamanților.

In temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată,

autoritatea

pârâtă va fi obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire, în termen

de 3 luni de la pronunțarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea

întocmirii

unui raport de evaluare în

cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) și

alin.

(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B.R. și B.D.D.

împotriva sentinței nr. 4092 din 25

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și admite acțiunea

reclamanților.

Obligă pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită

decizia de despăgubire, în termen de 3 luni de la

data pronunțării prezentei decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie

2011.