ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4590/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4092 din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții B.R. și B.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicita obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul situat în București, sector 6. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritatea pârâtă urmează să emită titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapelor evaluării și întocmirii raportului de evaluare, conform Legii nr. 247/2005 și Deciziei nr. 2815/2008 a autorității pârâte, prin care s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , reclamanții reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în fata instanței de fond, referitoare la termenul de soluționare a cererii lor de emitere de deciziei reprezentând titlul de despăgubire, despre care arată că trebuie să fie unul rezonabil. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este întemeiat.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen". Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii. Totuși, jurisprudența Înaltei Curți în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența constantă a Înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii acrului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.

Astfel, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, autoritatea pârâtă are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc. Din actele dosarului rezultă că autoritatea pârâtă a fost învestită în vederea emiterii deciziei, încă din anul 2008, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunțării instanței de fond - 25 octombrie 2010 și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs - 6 octombrie 2011, adică o perioadă de aproximativ 4 ani.

Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată în acest context de autoritatea pârâtă are caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat, al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite. Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art.20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia C.C.S.D. nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în care autoritatea pârâtă nu a dat curs solicitării reclamanților de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui „termen rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de recurenții-reclamanți, ceea ce impune aplicarea în speță a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004. Mai mult decât atât, problema existenței disponibilităților bănești nu se pune în etapa emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanți este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc.

civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să se dispună admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii reclamanților. In temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, autoritatea pârâtă va fi obligată să emită decizia privind titlul de despăgubire, în termen de 3 luni de la pronunțarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de evaluare în cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.R. și B.D.D. împotriva sentinței nr. 4092 din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și admite acțiunea reclamanților. Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de despăgubire, în termen de 3 luni de la data pronunțării prezentei decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.