ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2483/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 399 din 25 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul G.S.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării; a anulat actul administrativ reprezentat de Ordinul nr. 3855/2009 emis de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și, în consecință, a obligat pârâtul la reintegrarea reclamantului în funcția de inspector școlar general la Inspectoratul Școlar al Județului Timiș și a obligat pârâtul să plătească reclamantului toate drepturile salariale, incluzând indemnizația de conducere și sporurile calculate de la data eliberării din funcție și până la data reintegrării; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.789 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul a deținut funcția de inspector școlar general al Județului Timiș, fiind numit prin Ordinul ministrului învățământului nr. 5078/2006 și a încheiat un contract de management educațional cu Inspectorul Școlar General al Județului Timiș în data de 18 septembrie 2006, pe o perioada de 4 ani. Instanța a constatat că temeiul de drept al ordinului atacat este O.U.G.

nr. 37/2009, care în art. II alin. (2) prevede „contractele de management educațional încheiate în temeiul Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și aflate în derulare, încetează în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență." Conform art. II alin. (1) numirea inspectorului școlar general, a inspectorului școlar general adjunct și a directorului Casei Corpului Didactic se face prin ordin al ministrului educației, cercetării și inovării. Inspectorul școlar general și directorul Casei Corpului Didactic încheie cu ministrul educației, cercetării și inovării un contract de management educațional pe termen de maximum 4 ani, care cuprinde direcțiile și obiectivele din strategia pe educație.

Instanța de fond a constatat că din interpretarea coroborată a celor două alineate ale articolului mai sus menționat nu rezultă că toate contractele de management perfectate în temeiul Legii nr. 128/1997, care încetează în virtutea temeiului de drept mai sus invocat, ar conduce implicit la eliberarea din funcție a titularilor contractelor de management. Instanța a apreciat că noua reglementare legislativă statuează doar condițiile în care se încheie contractul de management educațional, nevizând titularii acestor contracte și că o interpretare contrară ar conduce la destabilizarea instituțiilor statului de drept și la nesiguranța locurilor de muncă ocupate în conformitate cu dispozițiile legale.

Totodată, instanța de fond a constatat că eliberarea reclamantului din funcția ocupată, ca și sancțiune, putea fi dispusă, în temeiul Cap. IX lit. b) și c) din contractul de management, doar în cazul în care și-ar fi neîndeplinit din culpă sau cu rea-intenție obligațiile asumate sau dacă, în urma evaluării anuale, managerul educațional a obținut calificativul nesatisfăcător conform fișei de evaluare obiectivă. Celelalte cazuri de încetare a contractului vizează expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, ceea ce nu cazul în speța de față, iar acordul părților, îndeplinirea condițiilor de pensionare, decesul sau punerea sub interdicție a managerului, reorganizarea administrativ-teritorială, precum și renunțarea managerului la contract, în condiții expres menționate, sunt de asemenea situații care nu sunt incidente în cauza de față.

Din ansamblul înscrisurilor depuse la dosar instanța a constatat că nu există niciunul dintre cazurile menționate expres în contractul de management, situații care ar putea să atragă sancțiunea eliberării din funcția ocupată. La pronunțarea soluției, instanța de fond a avut în vedere faptul că, în ceea ce privește sensul dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 1189 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 787/25.11.2008, că "ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin". Or, prin O.U.G.

nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea. S-a reținut în motivarea deciziei Curții Constituționale că prin reglementările sale, O.U.G. nr. 37/2009 "afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

De altfel, prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție. În consecința, față de considerentele mai sus expuse, văzând și dispozițiile legale invocate, precum și considerentele deciziei pronunțată de Curtea Constituțională, instanța a admis cererea formulată și a anulat actul administrativ reprezentat de Ordinul nr. 3855/2009 emis de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și, în consecință, a obligat pârâtul la reintegrarea reclamantului în funcția de inspector școlar general la Inspectoratul Școlar al Județului Timiș și la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale, incluzând indemnizația de conducere și sporurile calculate de la data eliberării din funcție și până la data reintegrării.

Constatând culpa procesuală a pârâtului în declanșarea litigiului, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.789 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență următoarele: Instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deși a reținut faptul că potrivit art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 37/2009 „contractele de management educațional încheiate în temeiul Legii nr. 128/1997 (..) și aflate în derulare încetează în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență", a concluzionat în mod nelegal că efectul acestei încetări ar conduce la eliberarea din funcție a titularilor contractelor de management.

Astfel, instanța de fond a ignorat faptul că numirea inspectorului școlar general se face de către ministrul educației, cercetării și inovării, în conformitate cu prevederile legii, iar urmare a acestei numiri se încheie de către acesta un contract de management. Prin urmare, în conformitate cu principiul simetriei actelor administrative, urmare a încetării contractului de management, încetare reglementată de prevederile O.U.G. nr. 37/2009, a fost emis și ordinul de eliberare din funcție. A mai arătat recurentul că argumentarea instanței de fond este vădit nelegală, raportat la principiul efectului imediat al unei legi și la principiul simetriei actelor juridice. Menționarea de către instanța fondului a cauzelor de încetare a contractului de management nu are relevanță, întrucât în speța dedusă judecății actul normativ, respectiv O.U.G.

nr. 37/2009, a condus la încetarea contractului de management. De altfel, nici motivarea instanței privind neconstituționalitatea O.U.G. nr. 37/2009 nu are relevanță în prezenta cauză, pe de o parte deoarece instanța fondului nu are această competență, iar, pe de altă parte, pentru că potrivit dispozițiilor art. 11 (3) din Legea nr. 47/1992 cu modificările și completările ulterioare, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor or, ceea ce primează este momentul emiterii ordinului de eliberare, dată la care O.U.G. nr. 37/2009 era în vigoare. S-a mai arătat în motivele de recurs faptul că în mod nelegal a constatat instanța de fond culpa procesuală a pârâtului în declanșarea litigiului și a obligat astfel ministerul la plata cheltuielilor de judecată, întrucât prin ordinul supus cenzurii instanței de fond s-au pus în executare prevederile legale.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În cauză este de necontestat faptul că Ordinul a cărui anulare se solicită a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice care, la art. II alin. (2) a stabilit că: „(2) Contractele de management educațional încheiate în temeiul Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și aflate în derulare încetează în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.” De asemenea, este de necontestat că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituție, a constatat că Legea pentru aprobarea O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, ca urmare a faptului că această ordonanță de urgență este lovită de un viciu de neconstituționalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora „Ordonanțele de urgență(…) nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului(…)”. Totodată, este de necontestat că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009 publicată în M. Of. nr. 668/6.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituțională în privința dispozițiilor art. I pct. 1 - 5 și 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1, cu motivarea că acestea conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul O.U.G.

nr. 37/2009 în privința neconstituționalității căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1257/2009. În plus, Curtea Constituțională a reținut și faptul că Guvernul, prin adoptarea O.U.G. nr. 105/2009, a încălcat și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii. În mod corect instanța de fond a motivat că actul administrativ atacat este nelegal, fiind emis în temeiul unei Ordonanțe de urgență în privința căreia Curtea Constituțională a statuat că este afectată de un viciu de neconstituționalitate. De cealaltă parte, autoritatea publică recurentă, emitenta actului administrativ anulat de instanța de fond, a susținut că decizia Curții Constituționale nu poate fi avută în vedere, întrucât a fost pronunțată ulterior emiterii actului administrativ contestat și are putere numai pentru viitor.

Nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât, întrucât viciul de constituționalitate constatat cu privire la O.U.G. nr. 37/2009 afectează în egală măsură actele administrative emise în baza și pentru executarea unor dispoziții neconstituționale, întrucât asemenea acte devin lipsite de temei legal și nu poate fi calificat drept legal un act juridic emis sau încheiat în baza unei dispoziții neconstituționale. În același sens, instanța de recurs are în vedere și faptul că prin decizia respectivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că „prin dispozițiile sale, O.U.G. nr. 37/2009 exprimă o tendință de politizare a structurilor guvernamentale din unitățile administrativ-teritoriale, mai precis la nivelul județelor, și pune în discuție regimul constituțional și legal actual al funcției publice”, fără a face distincție între funcția publică și funcția de cadru didactic.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că reclamantului i-a fost păstrată catedra pe durata exercitării mandatului de inspector, Înalta Curte reținând că această împrejurare nu este de natură a conferi un caracter de legalitate actului administrativ contestat, emis în temeiul unor dispoziții neconstituționale. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, împotriva Sentinței civile nr. 399 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pârâtul la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant G.S.M. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 mai 2010.