ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1816/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamantul F.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a solicitat obligarea instituției pârâte la plata unei despăgubiri egale cu drepturile bănești indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi ce i se cuvin pentru perioada 01 februarie 2004 - 27 aprilie 2009, când a fost reintegrat în funcție, ca urmare a anulării Ordinului nr. MP 68 din 21 ianuarie 2004 de trecere în rezervă. În motivarea acțiunii, reclamantul a redat situația de fapt potrivit căreia, până la data emiterii Ordinului nr. MP 68/21.01,2004 de trecere în rezervă, a îndeplinit funcția de comandant al unității militare 01136 Craiova, având gradul de locotenent-colonel inginer.

Prin Sentința nr. 75 din 13 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1813 din 27 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte, s-a dispus anularea Ordinului nr. MP 68 din 21 ianuarie 2004 emis de Ministrul Apărării Naționale, iar reclamantul a fost reintegrat în rândul cadrelor militare, fiind numit în funcție la data de 27 aprilie 2009. În opinia reclamantului, anularea ordinului de trecere în rezervă a avut ca și consecință continuitatea raportului de serviciu cu M.Ap.N.

pe întreaga perioadă cuprinsă între 01 februarie 2004 - 27 aprilie 2009, astfel încât a solicitat, pe cale amiabilă și ierarhică, să i se plătească toate drepturile de care a fost prejudiciat prevăzute de Legea salarizării cadrelor militare, respectiv Legea nr. 138/1999, inclusiv norma de hrană și norma de echipare, pe aceeași perioadă, însă solicitarea acestuia a fost amânată, iar ulterior i s-a comunicat că Ministerul Apărării Naționale s-a conformat dispoziției hotărârilor judecătorești, prin reintegrarea reclamantului în funcție. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că Legea nr. 554/2004 prevede un termen de prescripție de un an pentru formularea cererii de despăgubire, în situația în care persoana vătămată a cerut doar anularea actului administrativ, termen care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, pârâtul a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea cererii ca urmare a stingerii dreptului la acțiune prin prescripție extinctivă, iar pe fondul cauzei, a susținut că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate. La data de 14 ianuarie 2001, reclamantul și-a completat cererea de chemare în judecată solicitând și obligarea pârâtului la întocmirea statelor de plată lunare și la plata contribuțiilor obligatorii către bugetul statului, aferente drepturilor salariale, constatarea că perioada 01 februarie 2004 - 31 octombrie 2009 constituie vechime în serviciul militar și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 241/2011 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.F.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut împrejurările conform cărora, prin Sentința civilă nr. 75 din 13 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1813 din 27 martie 2009 a Î.C.C.J., a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul F.F. și a fost anulat Ordinul M.P. nr. 68 din 21 ianuarie 2004 emis de Ministrul Apărării Naționale cu privire la sancțiunea de trecere în rezervă aplicată reclamantului, care a fost numit în funcția deținută anterior emiterii ordinului de trecere în rezervă.

Totodată, Curtea a constatat că reclamantul a formulat acțiune în despăgubiri la data de 27 septembrie 2010, solicitând acordarea drepturilor salariale pentru perioada 01 februarie 2004 - 27 aprilie 2009, ca urmare a anulării Ordinului nr. MP 68 din 21 ianuarie 2004. Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de instituția pârâtă, prin raportare la dispozițiile art. 19 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a reținut că hotărârea instanței de anulare a actului administrativ privind trecerea în rezervă a reclamantului a rămas irevocabilă la data de 27 martie 2009, dată de la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei cauzată de emiterea Ordinului nr. MP 68 din 21 ianuarie 2004 și de la care începe să curgă termenul de un an prevăzut de normele de contencios administrativ incidente.

Întrucât reclamantul a formulat cererea pentru plata despăgubirilor la data de 27 septembrie 2010, Curtea a apreciat că cererea în despăgubiri a fost formulată cu mult peste termenul de prescripție de un an prevăzut de lege, dreptul la acțiune fiind, prin urmare, prescris. Curtea a înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia termenul de prescripție privind promovarea cererii în despăgubiri începe să curgă de la data de 28 septembrie 2009, respectiv data prezentării efective la UM 02494 Ploiești, întrucât cunoașterea efectivă a consecințelor pecuniare ale anulării ordinului de trecere în rezervă a avut loc la momentul rămânerii irevocabile a sentinței de anulare, când hotărârea instanței a intrat în puterea lucrului judecat, iar, în cauză, nu s-a făcut dovada incidenței vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripției.

Contrar argumentelor reclamantului, a reținut judecătorul fondului, termenul de prescripție nu a fost întrerupt de un act începător de executare, respectiv Certificatul de drepturi bănești nr. 176 din 27 noiembrie 2009 emis cu ocazia mutării reclamantului la UM 01083 Craiova, întrucât înscrisul menționat face dovada plății către reclamant a drepturilor bănești cuvenite după data reintegrării în rândul cadrelor militare, respectiv 01 iulie 2009 și până la data de 31 octombrie 2009, având pe verso mențiunea că reclamantul nu a beneficiat de drepturile bănești în perioada 27 aprilie - 30 iunie 2009, astfel încât, având în vedere că înscrisul nu atestă executarea benevolă a despăgubirilor ce rezultă ca urmare a anulării ordinului de trecere în rezervă, ci despăgubiri ulterioare reintegrării reclamantului, nu poate fi primită apărarea referitoare la existența unui act începător de executare care întrerupe cursul prescripției termenului de 1 an.

Având în vedere soluția dată cererii principale în despăgubiri, Curtea a apreciat ca fiind inutilă analiza cererilor accesorii privind obligarea pârâtului la întocmirea statelor de plată lunare și la plata contribuțiilor obligatorii către bugetul statului, aferente drepturilor salariale, precum și constatarea că perioada 01 februarie 2004 - 31 octombrie 2009 constituie vechime în serviciul militar. Recursul Împotriva Sentinței nr. 241/2011 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul F.F., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, reclamantul a invocat în esență următoarele: - Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și art. 16 alin. 1 lit. c) art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Se arată de recurent că art. 19 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, respectiv termenul de 1 an se calculează nu de la data la care a rămas irevocabilă Sentința civilă nr. 75 din 13 martie 2008 - adică 27 martie 2009, ci de la data de 29 septembrie 2009, când acesta a fost chemat la UM 02494 Ploiești și luat în evidența cadrelor active. - Se consideră că prescripția dreptului la acțiune în despăgubiri a fost întreruptă printr-un act începător de executare conform art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958. Se arată că acest act începător de executare îl reprezintă plata parțială a drepturilor bănești pentru perioada iulie - septembrie 2009, conform cu certificatul de drepturi bănești nr. 176 din 27 noiembrie 2009 emis cu ocazia mutării sale la Craiova și rezultă și din Adresa nr. 1087 din 17 martie 2011 - prin care se confirmă plata drepturilor bănești în temeiul Legii nr. 138/1999.

Consideră recurentul că în mod eronat s-a apreciat de instanța de fond că aceste drepturi bănești acordate pentru perioada 1 iulie - 30 septembrie 2009 nu constituie prejudiciu datorat anulării Ordinului de trecere în rezervă, ci despăgubiri ulterioare reintegrării reclamantului, ori prejudiciul în opinia recurentului trebuia analizat pentru perioada 21 ianuarie 2004 - 29 septembrie 2009 - când s-a efectuat reintegrarea în fapt. Apreciază recurentul-reclamant că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire, deoarece ordinul de trecere în rezervă nu este un act administrativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, ci un act juridic civil emis de MAPN în calitate de angajator, ca sancțiune disciplinară, similar deciziei de desfacere a contractului de muncă pentru personalul contractual.

- În mod greșit, instanța de fond a apreciat că dreptul la salariu după repunerea în situația anterioară și dreptul la daune morale sunt cereri accesorii și, ca urmare a respingerii cererii principale nu le-a mai analizat. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată pentru considerentele următoare: - Nu se poate reține incidența Certificatului de drepturi bănești nr. 176 din 27 noiembrie 2009 - ca un act începător de executare, care întrerupe prescripția dreptului la acțiune conform art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Așa cum a reținut și instanța fondului, prin acest înscris se dovedește plata despăgubirilor bănești cuvenite recurentului-reclamant pentru perioada 1.07 - 31 octombrie 2009, menționându-se expres că nu s-au plătit aceste drepturi pentru perioada 27 aprilie - 30 iunie 2009. La data de 27 aprilie 2009, recurentul-reclamant a fost numit în funcția deținută anterior emiterii ordinului de trecere în rezervă, anulat prin Sentința civilă nr. 75/2008, rămasă definitivă la 27 martie 2009 prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1813. Recurentul-reclamant a solicitat prin acțiunea introdusă la instanța de fond, plata drepturilor bănești pentru perioada 1 februarie 2004 - 27 aprilie 2009 data reintegrării în funcție și deci încă un argument că plata drepturilor bănești pentru perioada 1 iulie - 31 octombrie 2009 nu reprezintă un act de executare care a întrerupt prescripția, în realitate fiind vorba de altă perioadă și în contextul altei situații juridice a reclamantului-recurent.

- Nu are relevanță când s-a realizat în fapt reintegrarea efectivă în calcularea termenului de prescripție stabilit de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Recurentul a luat cunoștință de decizia irevocabilă la data de 27 martie 2009, de la această dată se socotește termenul de la care trebuia să cunoască întinderea pagubei determinată de emiterea ordinului de trecere în rezervă, care a fost anulat irevocabil. - Sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 19 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Cererea întemeiată pe art. 19 este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care a fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, acțiunea pentru repararea pagubei fiind o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Este de necontestat că Ordinul nr. MP 68 din 21 ianuarie 2004 emis de MApN prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului-recurent și s-a propus trecerea în rezervă - este un act administrativ, fiind pronunțate de instanțe specializate în contencios administrativ. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu valoare de principiu și a unificat practica judiciară în acest sens încă din anul 2008, pentru următoarele argumente: Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare arată: ”În exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii sunt învestiți cu exercițiul autorității publice, bucurându-se de protecție potrivit legii penale”.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 republicată: (1) Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu; Art. 2 alin. (1) Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.

Cadrele militare nu sunt exceptate de la aplicarea în completarea Statutului propriu, aprobat prin Legea nr. 80/1995, a prevederilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, care stabilesc prin art. 9 competența instanței de contencios administrativ. Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe”. În acest sens, se reține și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - și anume cu titlu exemplificativ deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1470/2007, nr. 3208/2007, nr. 4622/2007, nr. 4747/2007.

- În ceea ce privește celelalte cereri despre care instanța de fond le-a denumit accesorii, se constată că în mod corect a făcut instanța de fond această apreciere, toate aceste cereri fiind raportate la ordinul care a fost anulat de instanța de contencios administrativ, decurg din modul de soluționare a acesteia, aceste cereri nu pot fi valorificate pe calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității fiind strâns legate de hotărârea judecătorească prin care a fost admisă acțiunea împotriva actului administrativ. Prin urmare nu este fondată nici această susținere a recurentului. Față de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de F.F. împotriva Sentinței nr. 241/2011 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2012.