ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1813/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1813/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 555 din 23 mai 2006, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamantul I.I.I., în contradictoriu cu pârâții

PRIMĂRIA CRAIOVA și PRIMARUL MUNICIPIULUI CRAIOVA și, în consecință, a respins

capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova,

și a admis, în parte, capătul de cerere privind despăgubirile, în sensul că a

stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în limita

sumei de 5.130.890.999 ROL, pentru terenul în suprafață de 970 mp, imposibil de

restituit în natură.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea

reclamantului și a numitului C.C., drept dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 15 aprilie 1967, iar prin Decretul nr. 460/1977 imobilul

a fost expropriat pentru o suprafață de 970 mp teren și construcții, pe numele

reclamantului, iar pentru 870 mp teren și construcții, pe numele

coproprietarului.

În temeiul Legii

nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificarea nr. 30/N/2001 prin care a

solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcții și alte

utilități, iar pentru terenul ocupat, despăgubiri bănești.

Prin Dispoziția

nr. 8399 din 28 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Craiova, s-au acordat

măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru terenul

imposibil de restituit în natură, în limita sumei de 4.042.764.000 ROL.

Din cuprinsul

raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.M., reiese că întreaga

suprafață de 1940 mp este ocupată de blocuri de locuințe și utilități

reprezentate de centrala termică, conducte de apă-canal, gaze și termoficare.

În acest

context, tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, nu este posibilă restituirea în

natură a terenului, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren.

În privința

naturii măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptățit, s-a

apreciat ca neîntemeiată solicitarea de acordare de despăgubiri bănești,

întrucât Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, nu mai prevede această modalitate ce era stipulată în art. 34-40 în

forma inițială a legii.

Astfel, pentru

imobilul în litigiu, se pot acorda doar măsuri în echivalent, în limita valorii

terenului expropriat, astfel cum a fost stabilită de expert, din care se scad

despăgubirile primite cu ocazia exproprierii, în cuantum actualizat.

Apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia

nr. 91 din 15 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul constatării că

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 1940 mp teren situat în Craiova, și construcția demolată,

cuantumul acestora urmând a fi stabilit potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005, menținându-se celelalte dispoziții referitoare la respingerea cererii

de restituire în natură a terenului.

Prin decizia

nr. 5594 din 11 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamantului împotriva deciziei menționate, dispunându-se casarea

deciziei și trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului, la aceeași

instanță.

În

considerentele deciziei de casare, s-a reținut că, în mod corect, instanța de

apel a apreciat că s-a făcut dovada calității reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 1940 mp, în

condițiile în care, deși reclamant a dobândit dreptul asupra imobilului în

indiviziune cu C.C., doar reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001, astfel încât reclamantul beneficiază de cota-parte din dreptul

proprietate cuvenită lui C.C.

Instanța de

casare a apreciat, însă, ca întemeiată critica reclamantului referitoare la

omiterea menționării cuantumului măsurilor reparatorii.

Dispoziția

instanței de apel, în sensul că acest cuantum urmează a fi stabilit conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este dată cu aplicarea greșită a acestui

act normativ, precum și a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât

deciziile administrative emise până la data intrării în vigoare a legii în

forma modificată prin Legea nr. 247/2005, rămân supuse legii în vigoare la data

emiterii lor, iar contestațiile formulate, în măsura în care vizează și natura

sau întinderea măsurilor reparatorii, urmează a fi soluționate potrivit legii

vechi.

În acest sens

este și decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică

dispozițiilor administrative emise anterior intrării în vigoare a legii.

Ca atare,

instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației are căderea de a

stabili și cuantumul măsurilor reparatorii și, constatând că, în cauză,

instanța de apel nu numai că nu a procedat în acest fel, însă nu a administrat

probatorii referitoare la valoarea construcției la care s-a făcut referire,

instanța de casare a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., fiind necesară administrarea de dovezi, eventual prin întocmirea unui

supliment la raportul de expertiză, pentru stabilirea valorii construcției.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr. 13723.3/54/2006, iar prin

decizia nr. 198 din 29 mai 2008, această instanță a admis apelul împotriva

sentinței civile nr. 555 din 23 mai 2006 a Tribunalului Dolj, a schimbat în

parte sentința, în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptățit la

măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 4.078.640 lei pentru imobilul în

litigiu, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

pronunța această decizie, s-a reținut, pe baza raportului de expertiză întocmit

în cauză, că valoarea terenului expropriat în suprafață de

1940 mp

este de 3.862.422 lei, iar a construcțiilor demolate de 244.725 lei, sume de

bani la nivelul cărora a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii cuvenite

reclamantului, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor încasate

cu ocazia exproprierii, rezultând că reclamantul mai are de primit suma

menționată în dispozitiv.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs ambii pârâți printr-o cerere unică, criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele

de recurs, s-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a ignorat dispozițiile deciziei de casare nr.

5594 din 11 septembrie 2007, îndrumări referitoare doar la stabilirea valorii

construcției demolate.

Astfel, în mod

greșit s-a evaluat calitatea de persoană îndreptățită și cu privire la teren,

considerându-se că reclamantul întrunește această calitate pentru întreaga

suprafață de 1940 mp, când, în realitate, reclamantul era îndreptățit la măsuri

reparatorii exclusiv pentru suprafața cumpărată în anul 1967, de 970 mp.

Recurenții au

susținut că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea

nr. 10/2001, în raport de care întinderea dreptului de proprietate se prezumă a

fi cea recunoscută în actul de preluare reprezentat de procesul-verbal încheiat

la data de 15 aprilie 1978 în baza Decretului de expropriere nr. 460/1977,

respectiv suprafața de 970 mp și construcția, ulterior demolată.

S-a mai

susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) din art. 4, și nu

cele ale alin. (2), (3) și (4) din aceeași normă, deoarece reclamantul a fost

coindivizar cu numitul C.C. și nu poate profita de cota-parte a acestuia din

drept, chiar dacă acesta nu a depus cerere de restituire. în acest sens, sunt

și dispozițiile art. 4 pct. 4.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Cu toate că

recurenții au încadrat motivele de recurs în cazurile prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu au făcut nicio referire la modul de interpretare

de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății, susținând doar

aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Ca atare,

urmează ca susținerile recurenților să fie analizate din perspectiva cazului de

modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele

de recurs, s-a pretins că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a

normelor de drept substanțial prevăzute de Legea nr. 10/2001, relative la

dovada calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii preconizate

de acest act normativ, totodată, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în raport

de decizia de casare nr. 5594/11 septembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în ciclul procesual anterior.

Conform art.

315 alin. (19 C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În cadrul

contestației numitului I.I.I. împotriva dispoziției nr. 8399 din 28 aprilie 2005

emise de Primarul Municipiului Craiova drept răspuns la notificarea nr. 30/N

din 28 mai 2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare

nr. 5594 din 11 septembrie 2007, a statuat, în primul rând, că reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru o suprafață de

1940 mp teren și pentru construcția de pe acest teren, demolată ulterior

exproprierii operate în baza Decretului nr. 460/1977.

În al doilea

rând, instanța supremă a apreciat că în cadrul procesual fixat prin contestația

formulată, urmează a se stabili cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent,

atât pentru teren, cât și pentru construcția demolată, indicând instanței de

rejudecare a apelului necesitatea suplimentării probatoriului în ceea ce

privește valoarea construcției evidențiate în actul de preluare.

Din cele

menționate, rezultă că a fost dezlegată irevocabil chestiunea de drept a

calității reclamantului de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea

nr. 10/2001, nu mai puțin, a întinderii dreptului de proprietate la care se

raportează cuantumul măsurilor reparatorii calculate.

Astfel, în

considerentele deciziei de casare s-a arătat că, deși reclamantul a dobândit

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 970 mp teren în indiviziune cu C.C.,

întrucât reclamantul a fost singurul care a înțeles să formuleze cerere de

restituire a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001, iar anterior preluării

imobilului, coindivizarii nu procedaseră la ieșirea din indiviziune, exercitând

împreună prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului indiviz,

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de

1940 mp.

Chiar dacă nu

s-a precizat explicit, s-a dat eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a apreciat că reclamantul beneficiază de

cota-parte din dreptul de proprietate ce a aparținut coindivizarului C.C., ce

nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Aprecierea

instanței de casare cu privire la calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită a intrat în puterea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru

instanța fondului și reprezentând premisa rejudecării apelului.

În consecință,

contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a procedat corect

rejudecând cauza fără a evalua calitatea reclamantului de

persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, conformându-se întrutotul deciziei de

casare în privința cadrului și limitelor rejudecării.

Ca atare, sunt

neîntemeiate criticile recurenților relative la nerespectarea deciziei de

casare și a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Totodată, sunt

tară suport și criticile referitoare la modul de aplicare a prevederilor art.

4, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, norme care nu mai erau incidente

în cadrul rejudecării apelului, din moment ce nu era posibilă, fără încălcarea

efectelor deciziei de casare, reevaluarea calității reclamantului de persoană

îndreptățită, inclusiv din perspectiva întinderii dreptului la care se

raportează cuantumul măsurilor reparatorii calculate.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este întrunit cazul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge

recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Conform art.

274 C. proc. civ., va obliga pe recurenți la 2.380 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată în favoarea intimatului I.I.I.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Municipiului Craiova și

Primarul Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 198 din 29 mai 208 a

Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Obligă pe recurenți

la plata către intimatul I.I.I. a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 februarie 2009.