ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8965/2009

Constată că: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.E.V. a chemat în judecată Primăria municipiului Craiova, prin primar, solicitând anularea dispozițiilor nr. 8095/2006 și nr. 13.286/2006 – aceasta din urmă emisă pe parcursul procesului – și restituirea în natură a terenului în suprafață de 1067 mp, situat în Craiova. În motivarea cererii s-a arătat că în mod eronat, prin dispozițiile atacate, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, deși restituirea în natură este posibilă și de asemenea, prin cea de-a doua dispoziție s-a procedat nelegal la diminuarea suprafeței de teren pentru care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 661 din 29 octombrie 2007 Tribunalul Dolj a respins contestația formulată, reținând în considerentele hotărârii că, potrivit dispoziției nr. 8095 a Primarului municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei pentru imobilele solicitate (conform notificărilor nr. 169/N/2001 și 170/N/2001), care au avut ca obiect restituirea în natură a terenului liber, aferent construcției în suprafață de 1423 mp și acordarea de despăgubiri sau restituirea în natură pentru terenul ocupat de construcții, în suprafață de 1067 mp. Prin dispoziția nr. 13826 din 1 septembrie 2006 s-a modificat art. 1 din dispoziția nr. 8095/20 aprilie 2006, stabilindu-se acordarea despăgubirilor doar pentru terenul în suprafață de 849 mp, diferență între suprafața de 2272 mp, preluată de stat în 1950 și suprafața de 1423 mp, restituită prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curții de Apel Brașov.

S-a concluzionat că, în privința terenului de 1423 mp, situat în Craiova, str. Unirii, nr. 89, cererea formulată de reclamantă este nefondată, terenul fiindu-i restituit în cadrul unui litigiu tranșat irevocabil și că sub acest aspect, mențiunile din cele două dispoziții contestate, referitoare la terenul în suprafață de 1423 mp, sunt legale și temeinice, autoritatea administrativă având în vedere deciziile pronunțate în litigiile legate de terenul din str. X. Astfel, prin intermediul celor două notificări, reclamanta C.E.V. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 2490 mp, dar conform fișei imobilului din anul 1948, suprafața imobilului era de 2272 mp. Aceeași suprafață a imobilului a fost înscrisă și în declarația privind apartamentul nr. 1, proprietatea lui P.C., autorul contestatoarei, iar în actul de vânzare-cumpărare încheiat între P.C.

și L.M.E., nu a fost indicată suprafața de teren ce a făcut obiectul înstrăinării, fiind precizate doar vecinătățile. Chiar dacă în raportul de expertiză extrajudiciară s-a reținut că suprafața rezultată din măsurători este de 2490 mp, actele prezentate de către reclamantă nu au confirmat această situație. Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea C.E.V.

, susținând, în esență că, în mod greșit instanța s-a preocupat de ceea ce se câștigase anterior printr-o procedură de revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, deși, obiectul contestației îl constituie doar diferența de 1067 mp, teren, potrivit pct. 2 al notificării; a fost respinsă în mod greșit cererea ce vizează diferența de teren dintre suprafața solicitată de 1067 mp și cea de 849 mp, recunoscută prin dispozițiile contestate; s-a făcut o greșită aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, nefiind administrate de altfel, nici toate probele utile și concludente pentru identificarea terenului în litigiu, rămas liber și care poate fi restituit în natură.

Apelul a fost admis prin Decizia nr. 139 din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, și în consecință, a fost schimbată sentința atacată, admisă contestația și anulate în parte dispozițiile nr. 8095 din 20 aprilie 2006 și nr. 13286 din 1 septembrie 2006, în sensul că terenul pentru care se propune acordarea despăgubirilor este în suprafață de 1067 mp, în loc de 849 mp.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat caracterul întemeiat al criticii referitoare la întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii, în condițiile în care prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curții de Apel Brașov (al cărei dispozitiv a fost lămurit prin Decizia nr. 502/R/2005 a aceleiași instanțe), s-a statuat în mod irevocabil că terenul în suprafață de 1423 mp ce s-a restituit în natură, face parte din suprafața de 2490 mp situată în Craiova, astfel încât suprafața nerestituită și care este în discuție în prezentul litigiu, este de 1067 mp și nu de 849 mp.

De asemenea, s-a reținut că este relevantă în acest sens și dispoziția nr. 7422 din 11 octombrie 2002, a Primarului municipiului Craiova, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, pentru diferența de teren în suprafață de 1067 mp, ocupată de alte construcții, situată în Craiova, s-a arătat în cuprinsul acestei dispoziții că terenul în suprafață de 1423 mp a fost redobândit prin Decizia civilă nr. 1401/1999 a Curții de Apel Brașov, ceea ce înseamnă că suprafața totală a fost de 2490 mp.

Or, prin dispozițiile emise ulterior, contestate în prezenta cauză, aceeași instituție a Primarului municipiului Craiova, propune acordarea de despăgubiri pentru o suprafață mai mică, respectiv 849 mp teren, ce ar reprezenta diferența între suprafața de 2272 mp (cât a fost preluată de stat), și suprafața de 1423 mp (restituită prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curții de Apel Brașov); s-a reținut deci, că suprafața totală este de 2272 mp și nu 2490 mp cât se stabilise prin dispoziția anterioară, nr. 7422/2002, necontestată, cât și prin hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat. Sub acest aspect, dispozițiile contestate sunt nelegale, întrucât, pe de o parte, anulează implicit o dispoziție anterioară (care, odată intrată în circuitul civil, nu poate fi anulată decât pe cale judecătorească), iar pe de altă parte, este contrară unei hotărâri judecătorești irevocabile, care beneficiază de prezumția legală absolută a stabilirii adevărului.

Critica referitoare la nerestituirea în natură a terenului a fost găsită neîntemeiată, față de situația de fapt dedusă din concluziile raportului de expertiză (pe teren se află edificate trei construcții, aparținând altor persoane; poziționarea imobilelor – construcții și necesitatea exploatării normale a acestora fac imposibilă restituirea în natură a vreunei porțiuni de teren). Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. 1) Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel nu a răspuns decât în mod formal criticii referitoare la greșita nerestituire în natură a terenului, încălcând astfel și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură”.

De asemenea, au fost nesocotite dispoz. art. 10 alin. (2) din același act normativ, care permit restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, atunci când au fost edificate construcții pe terenul preluat. În felul acesta, prin soluția adoptată a fost ignorată de fapt, identificarea terenului rămas liber, instanța de apel refuzând nejustificat completarea raportului de expertiză. 2) Primarul municipiului Craiova a susținut caracterul nelegal al deciziei, aducând următoarele critici: - Instanța a greșit modificând întinderea suprafeței de teren și recunoscând dreptul la despăgubiri pentru 1067 mp, în loc de 849 mp, pronunțând astfel o hotărâre contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Aceasta, întrucât pe de o parte, instanța admite că există autoritate de lucru judecat pentru restituirea în natură a terenului de 1423 mp, iar pe de altă parte, consideră întemeiată critica vizând întinderea dreptului pretins, respectiv, că suprafața de teren pentru care se acordă despăgubiri este de 1967 mp. Or, atâta vreme cât prin Decizia civilă nr. 1401/1999 a Curții de Apel Brașov i s-a restituit reclamantei terenul în suprafață de 1423 mp, iar din fișa bunului imobil depusă la dosar rezultă că suprafața totală a terenului este de 2272 mp, rezultă că îndreptățirea la măsuri reparatorii, dovedită conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, este de 849 mp și nu de 1067 mp. În speță, nu se poate pune problema prezumției relative de preluare abuzivă în suprafață solicitată, întrucât prezumția a fost răsturnată prin înscrisurile depuse la dosar.

- Tot astfel, în mod greșit instanța de apel a argumentat că autoritatea locală a modificat propria dispoziție (nr. 7422 din 11 octombrie 2002), încălcând principiul irevocabilității actelor administrative, întrucât modificarea acesteia a intervenit prin efectul apariției Legii nr. 247/2005, al cărei Titlu VII a schimbat procedura de acordare a despăgubirilor, dând-o în competența Comisie Centrale. Examinând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele. 1) Recursul reclamantei este nefondat. Astfel: Deși susține că instanța de apel a răspuns în mod formal criticii referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în realitate, considerentele deciziei sunt lămuritoare pe acest aspect.

Astfel, din motivarea deciziei, fundamentată pe concluziile raportului de expertiză, rezultă că impedimentul la restituire este dat de împrejurarea că pe teren se află edificate construcțiile a trei persoane particulare. Cum modalitatea de poziționare a acestor construcții, ca și necesitatea unei bune exploatări a acestora ocupă aproximativ 1000 mp (din totalul de 1067 mp, a căror restituire s-a cerut), a reieșit într-adevăr, că o ocupare funcțională a întregului teren a făcut imposibilă modalitatea reparației în natură. Ca atare, nu a avut loc, așa cum se pretinde, nesocotirea principiului restituirii în natură reglementat de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât regula menționată cunoaște limitări pentru situația în care ulterior preluării terenului, acesta a fost afectat de construcții noi, de așa manieră încât restituirea se impune a se realiza prin echivalent (conform art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Faptul că instanța de apel ar fi refuzat nejustificat – așa cum se pretinde –, completarea raportului de expertiză, nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ. Având a verifica dacă la situația de fapt stabilită de instanțele fondului (în a căror putere de apreciere se află evaluarea probatoriului) au fost corect aplicate normele de drept material incidente, Înalta Curte urmează să constate că judecata s-a realizat cu respectarea cadrului normativ. Astfel, rezultând o ocupare aproape integrală a terenului de construcții edificate ulterior preluării, în mod corect s-a apreciat asupra naturii măsurii reparatorii prin echivalent, în sensul art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste considerente, criticile de nelegalitate formulate de reclamantă au fost găsite neîntemeiate și respinse în consecință. 2) Recursul declarat de Primarului Municipiului Craiova are de asemenea, caracter nefondat. Contrar susținerii recurentului, apreciind asupra întinderii suprafeței de teren pentru care se datorează măsurii reparatorii prin echivalent, instanța de apel nu a uzat de o argumentare contradictorie și nici nu a nesocotit efectul autorității de lucru judecat al unei hotărâri irevocabile anterioare.

Astfel, s-a statuat în mod corect că prin Decizia civilă nr. 1491/R/1999 a Curții de Apel Brașov (astfel cum a fost lămurită prin Decizia nr. 502/A/2005), a fost tranșată jurisdicțional problema întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, atunci când s-a stabilit că terenul în suprafață de 1423 mp – restituit conform hotărârii menționate – face parte dintr-o suprafață mai mare de teren, care a constituit obiectul preluării abuzive, de 2490 mp. Ca atare, reținând în considerentele deciziei atacate, faptul că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a vizat suprafața de 2490 mp, instanța de apel nu numai că nu a nesocotit, ci s-a sprijinit pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Acest efect importat al hotărârii judecătorești (autoritatea de lucru judecat) presupune că dezlegările jurisdicționale date de o instanță nu pot fi contrazise sau contestate într-o instanță ulterioară. Așadar, în cauză, reținând întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei conform celor statuate anterior, instanța a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a făcut obiect de statuare și verificare jurisdicțională să nu mai poată fi combătut anterior, în relația dintre părți (art. 1200 pct. 4, art. 1201 C. civ.). Drept urmare, instanța de apel nu putea proceda la o altă evaluare a probatoriului, pentru a ajunge la o concluzie contrară celei a primei judecăți, decât cu încălcarea prezumției de lucru judecat (care exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți).

În considerarea acelorași principii care guvernează efectele hotărârii judecătorești, legate de autoritatea lucrului judecat, instanța ulterioară nu putea interveni și realiza propria evaluare a probatoriului (eventual, pentru a trage consecințe diferite, așa cum pretinde recurentul), întrucât prezumția de lucru judecat se impune ca un „dat” de care trebuie să țină seama noua judecată, fără posibilitatea de a-l ignora sau de a statua diferit. De aceea, referirea la fișa bunului imobil și la alte mijloace de probă care ar demonstra o altă situație de fapt sunt lipsite de relevanță din perspectiva autorității de lucru judecat, neputând fi opuse acesteia, pentru reținerea unei alte situații de fapt, cu o altă dezlegare în drept.

- De altfel, tot în legătură cu întinderea dreptului de proprietate (în același sens, că el privește suprafața de 1067 mp), recurentul-pârât se pronunțase anterior prin dispoziția nr. 7422 din 11 octombrie 2002, dispoziție asupra căreia nu putea să revină de o manieră unilaterală. Aceasta, nu pentru că ar fi încălcat principiul irevocabilității actelor administrative (întrucât, fiind vorba de o dispoziție de restituire emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ea are semnificația unui act civil de dispoziție, iar nu pe aceea a unui act al puterii administrative locale), ci pentru că emitentul nu avea aptitudinea să revină unilateral asupra actului (supus cenzurii organului jurisdicțional).

De asemenea, intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu a însemnat, cum pretinde recurentul, posibilitatea acestuia de a reveni asupra dispoziției emise deja sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, întrucât competența de stabilire a despăgubirilor a fost atribuită Comisiei Centrale.

Potrivit art. 16 din Titlul VII al legii menționate, se transmit Secretariatului Central deciziile/dispozițiile în care s-au consemnat sume de bani ce urmează a se acorda ca despăgubire (alin. (1)), precum și notificările rămase nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii (alin. (1)). Noile dispoziții legale nu au permis, contrar susținerii recurentului, posibilitatea reevaluării de către unitățile deținătoare a celor stabilite la momentul emiterii dispoziției (doar Secretariatului Comisiei Centrale recunoscându-i-se aptitudinea de a verifica dacă a fost respinsă întemeiat cererea de restituire în natură și de asemenea, de a reevalua cuantumul despăgubirilor, prin intermediul societății de evaluare, conform alin. (5) – (9) din art. 16 al Titlului VII).

Ca atare, entitatea emitentă a dispoziției nu putea, decât cu nesocotirea cadrului legal, să intervină asupra dispoziției emise anterior și să modifice întinderea dreptului de proprietate (din 1067 mp, în 894 mp) pentru care a recunoscut îndreptățirea la măsuri reparatorii prin echivalent. În consecință, potrivit considerentelor arătate, criticile formulate de pârât au fost găsite neîntemeiate, astfel încât și recursul declarat de acesta va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.E.V. și de pârâții Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 139 din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.