ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2507/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 252 din 13 mai 2009, Tribunalul Dâmbovița a condamnat pe inculpatul D.M. (fiul lui V. și T.) la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174-175 lit. i) C. pen. și la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive, de la 15 septembrie 2008. Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile I.F., despăgubiri în sumă de 30.000 lei, reprezentând daune materiale și 100.000 lei, daune morale.

Inculpatul a mai fost obligat și la plata unei prestații periodice lunare, de 70 de lei în favoarea minorilor M.F.I., M.E.S. și M.A.D., începând de la data producerii decesului victimei și până la majoratul acestora. În esență, s-au reținut următoarele: La data de 14 septembrie 2008, în cadrul unui conflict ce a avut loc între mai multe persoane, i-a aplicat o lovitură cu un cuțit în zona toracică părții vătămate M.B., provocându-i leziuni care au generat, ulterior, decesul acestuia. Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 14 din 3 martie 2010 a Curții de Apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs recurentul inculpat.

Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen., invocând că instanțele au dat o încadrare juridică greșită faptei în infracțiunea de omor în loc de infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte și a omis reținerea legitimei apărări ori cel puțin a stării de provocare în care s-a aflat în momentul săvârșirii faptei. În subsidiar, a invocat și greșita individualizare a pedepsei, solicitând reducerea acesteia. Recursul inculpatului este, în parte, fondat, dar numai sub aspectul modului de rezolvare a acțiunii civile, alăturate acțiunii penale. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, în ceea ce privește latura penală a cauzei, instanțele au reținut corect fapta și vinovăția inculpatului, au dat acesteia încadrarea juridică corespunzătoare și i-ai aplicat o pedeapsă just individualizată.

Critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen. este neîntemeiată. Din analiza probelor și actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, iar nu cele ale infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., așa cum susține apărarea. Distincția între cele două infracțiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă și conduc neîndoielnic la reținerea acțiunii făptuitorului cu intenția de a ucide. De regulă, această intenție, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.

În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, din modul cum a acționat inculpatul, prin aplicarea unei lovituri, de mare intensitate, cu un obiect contondent - cuțit, apt de a produce moartea, într-o zonă vitală - zona toracică și de urmările evidențiate în raportul de autopsie, constând în hemoragie internă și externă masivă, care au cauzat decesul victimei, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia. Așa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârilor sub acest aspect. În ce privește pretinsa legitima apărare sau circumstanța atenuantă legală a scuzei provocării, se constată că acestea nu pot fi reținute.

Astfel, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi acționat în condițiile legitimei apărări prevăzută de art. 44 C. pen. și nici în cele ale stării de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. Nu sunt dovedite prin probe îndeplinirea condițiilor cumulative ale textului art. 44 C. pen. și nici ale art. 73 lit. b) C. pen. Din examinarea declarațiilor martorilor oculari, rezultă că, într-adevăr tatăl inculpatului, D.V. a ripostat unor agresiuni la care a fost supus cu prilejul unui conflict fizic avut cu fratele victimei, martorul M.N. Relevant este însă că cel care a generat acest conflict a fost însuși tatăl inculpatului, care a inițiat agresarea fratelui victimei, așa explicându-se că acesta, fiind agresat, l-a lovit pe fratele inculpatului.

Ulterior acestui conflict fizic între cei doi a urmat acțiunea inculpatului, care a aplicat lovitura în zona toracică a victimei, provocându-i acea plagă tăiată-înțepată, care a condus la moartea victimei. Așa fiind, instanțele au înlăturat corect apărările inculpatului, cu privire la legitima apărare și a stării de provocare. Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei nu este întemeiată. La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului, instanțele au avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite reflectat de modul în care inculpatul a conceput și realizat infracțiunea de omor calificat, astfel că nu se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului. Recursul inculpatului este, însă, fondat, sub aspectul soluționării laturii civile.

Potrivit art. 372 raportat la art. 385 8 C. proc. pen., instanța de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs. Or, din examinarea hotărârilor atacate, rezultă că, instanța de recurs a încălcat acest principiu al neagravării situației în propria cale de atac. Astfel, într-un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 78 din 10 iulie 2009 a Curții de Apel Ploiești, admițându-se apelul inculpatului împotriva sentinței penale nr. 252 din 12 mai 2009 a Tribunalului Dâmbovița, a fost desființată, în parte, sentința atacată sub aspectul laturii civile, în sensul reducerii daunelor materiale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă I.F., de la 30.000 lei la 10.000 lei și a daunelor morale, de la 100.000 lei, la 30.000 lei.

Ulterior, în următoarele cicluri procesuale, nefiind exercitate decât căi de atac de către inculpat, această soluție, referitor la latura civilă, nu putea fi modificată în defavoarea inculpatului, așa cum greșit a procedat Curtea de Apel Ploiești, reinvestită cu judecarea apelului, prin Decizia penală nr. 14 din 3 martie 2010. Așa fiind, sub acest aspect, urmează a fi admis recursul declarat de recurentul inculpat D.M., a se casa ultimele hotărâri atacate, numai cu privire la latura civilă a cauzei, în sensul de a fi reduse daunele materiale la care a fost obligat inculpatul către partea civilă I.F. de la 30.000 lei la 10.000 lei și daunele morale de la 100.000 lei la 30.000 lei către aceeași parte civilă.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale ambelor hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul inculpat D.M. împotriva Deciziei penale nr. 14 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 252 din 12 mai 2009 a Tribunalului Dâmbovița, numai cu privire la latura civilă a cauzei. Reduce daunele materiale la care inculpatul a fost obligat către partea civilă I.F. de la 30.000 lei la 10.000 lei și daunele morale de la 100.000 lei la 30.000 lei către aceeași parte civilă. Menține celelalte dispoziții ale ambelor hotărâri. Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de la 15 septembrie 2008 la 24 iunie 2010. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea recurentului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2010.