ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4156/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3286 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes în exercitarea acțiunii de către reclamanții G.S. și S.I. și a respins în consecință acțiunea; a respins excepția lipsei de interes în privința celorlalți reclamanți, a admis acțiunea formulată de reclamanții Z.M. și S.A. și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009, emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, până la pronunțarea instanței de fond. Examinând cu prioritate conform art. 137 C. proc.

civ. excepția lipsei de interes în exercitarea acțiunii, Curtea a constatat că această excepție este întemeiată în privința reclamanților G.S. și S.I. și neîntemeiată în privința celorlalți reclamanți. S-a reținut că decizia contestată privește doar personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul D.I.I.C.O.T., iar nu și pe magistrații din cadrul direcției. în cauză reclamanții G.S. și S.I. îndeplinesc funcția de procurori în cadrul D.I.I.C.O.T., astfel s-a apreciat că acești doi reclamanți nu au interes în promovarea cererii de suspendare. Cu privire la fondul cererii de suspendare, instanța de fond a apreciat că acesta este întemeiat, în speță, cele două condiții esențiale pentru dispunerea suspendării unui act administrativ, prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind îndeplinite cumulativ.

În cazul concret dedus judecății, reține instanța de fond, există împrejurări legate de starea de fapt și de drept care ridică serioase semne de îndoială față de legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se cere, prin aceste acte administrative suspendându-se acordarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, cu trimitere la dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, dispoziții care vin în contradicție cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004 statutul judecătorilor și procurorilor și conform cărora „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege". Pe lângă condiția cazului bine justificat, reține instanța de fond, este îndeplinită și condiția existenței unei pagube iminente, astfel cum este definită prin art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ a cărui suspendare se cere, producând reclamanților un prejudiciu material concret, acesta constând în diminuarea indemnizațiilor reclamanților în mod considerabil prin raportare la câștigul salarial aferent lunilor anterioare.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În susținerea recursului formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată. Recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la existența unui caz bine justificat și că actele atacate ar contraveni prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Susține recurentul-pârât că nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților, ci doar o suspendare, o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G nr. 71/2009 și că actele atacate au fost emise în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2009, iar în lipsa fondurilor alocate cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat.

De asemenea, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că este îndeplinită condiția referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, întrucât nu se poate vorbi despre existența unei pagube, de vreme ce reclamanții sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condițiile prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009. Recurenta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precum și cele prevăzute de art. 304/1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților Z.M.

și S.A. ca nefondată. În esență, motivele de recurs formulate de cei doi recurenți sunt aceleași, fiind criticat atât modul în care a fost soluționată excepția lipsei de interes cât și cel de soluționare a fondului cauzei prin admiterea cererii de suspendare formulată de reclamanți. Referitor la fondul cauzei, recurenții apreciază că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, necesar a fi îndeplinite pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ nu sunt întrunite în speța de față.

Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Contrar celor susținute de cei doi recurenți, excepția lipsei de interes în exercitarea acțiunii, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a primit o rezolvare corectă la instanța de fond. Referitor la excepția lipsei de interes s-a reținut că interesul ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă. În speță folosul practic urmărit de reclamanți prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, constă în obținerea sumelor reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

S-a mai reținut că în condițiile în care reclamanților nu le-a fost plătit acest spor, nu se poate considera că aceștia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării deciziei menționate. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la soluționarea greșită a fondului cauzei se constată că și acesta este neîntemeiat. Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității, întrucât atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă) ceea ce presupune executarea din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am arătat deja, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. In sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

In cauza de față, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerința cazului bine justificat în raport de următoarele argumente. Prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatei și Justiție - Procurorul General s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis anterior. Prin Ordinul nr. 526/2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Procurorul General a dispus că începând cu data de 01 martie 2009 procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale, judecătorii precum și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.

și parchetele de pe lângă curțile de apel, beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară. Prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 Procurorul General a dispus ordonatorilor de credite ca drepturile salariale aferente luni iunie 2009 și în viitor să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr. 45 din 5 martie 2009 al Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T. care transpunea în cadrul acestei direcții, Ordinul nr. 526/2009 al Procurorului General.

Raportat la conținutul acestei măsuri, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului. In jurisprudența dezvoltată de instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

In plus, în cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. In concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale.

Acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre angajați și stat. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și D.I.I.C.O.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3286 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.