ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 929/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât reconvențional G.M. în contradictoriu cu pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B., constatând calitatea de asociat al reclamantului la SC S. SRL cu un procent de 50% din părțile sociale. A mai fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâții reclamați reconvențional SC S. SRL, F.M. și F.B. în ceea ce privește constatarea nulității absolută parțială a înscrisului „act adițional la actul constitutiv” înregistrat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M.

și a contractului de societate autentificat sub nr. 2095 din 1 iulie 1999 la același notar public, ca act juridic subsecvent actului adițional nr. 2094 din 1 iulie 1999. Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 a respins acțiunea formulată de reclamanții SC S. SRL, F.M. și F.B. în contradictoriu cu pârâtul G.M. având ca obiect constatarea revocării tacite a actului adițional autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., investirea acestei instanțe fiind un efect al pronunțării încheierii din 14 septembrie 2007, în dosarul nr. 3638/101/2007, prin care s-a dispus disjungerea capătului de cerere reconvențională.

Împotriva ambelor sentințe expuse anterior, au declarat apel pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B., cauzele fiind înregistrate separat sub nr. 3638/101/2007 și nr. 8366/101/2007. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin încheierea din 26 martie 2008 a conexat dosarul nr. 8366/101/2007 la dosarul nr. 3638/101/2007, cu motivarea că între obiectul și cauza cererilor există o strânsă legătură, întrucât ele derivă din același act juridic. Prin decizia nr. 126 din 30 aprilie 2008 Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelurile declarate de pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva sentințelor nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 și nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarele nr. 3638/101/2007 și nr. 8366/101/2007, în sensul că au schimbat aceste sentințe, fiind respinsă acțiunea și admisă cererea reconvențională.

S-a dispus rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale, cuprins în înscrisul intitulat act adițional la actul constitutiv al SC S. SRL înregistrat sub nr. 2094 din 11 iulie 1999 la BNP I.M. De asemenea a fost obligat reclamantul-intimat G.M. la plata sumei de 17.158 lei cheltuieli de judecată către apelanți. S-a reținut cu privire la acțiunea introductivă că la data de 1 iulie 1999 s-a încheiat actul adițional între asociata F.M. și numiții F.B. și G.M., prin care aceasta s-a retras din societate și a cesionat părțile sociale în părți egale către ceilalți doi, fără a fi făcută vreo mențiune dacă cesionarea părților sociale s-a realizat cu titlu gratuit sau oneros. Cum administrarea societății s-a stabilit a fi efectuată de către numita F.B.

și cum aceasta nu a solicitat înregistrarea în Registrul Comerțului, intimatul-reclamant G.M. putea uza de dispozițiile din Legea nr. 26/1990 potrivit cărora înregistrarea mențiunilor se poate face la cererea persoanelor interesate în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării dar nu a făcut-o, ceea ce a determinat pronunțarea deciziei nr. 1790 din 15 noiembrie 2006, a Curții de Apel Craiova, prin care s-a menținut în mod irevocabil soluția instanței de fond, de respingere a cererii de înregistrare a actului adițional dar, oricum, cesiunea părților sociale și-a produs efectele juridice.

În ceea ce privește cererea reconvențională, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a respins capătul de cerere în constatarea nulității, dar trebuia să admită cererea în rezoluțiune, deoarece, potrivit recunoașterii părților și probelor administrate chiar dacă în act nu s-a prevăzut, voința reală a părților a fost aceea a unei cesiuni cu plată și nu gratuită, iar prețul de 15.000 dolari nu a fost achitat. În termenul legal, apelanții-pârâți au formulat cerere de îndreptare și completare a dispozitivului deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în temeiul art. 281 2 C. proc. civ., în sensul că instanța a omis să se pronunțe cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea parțială a actelor juridice deduse judecății și de revocare tacită, cererea în rezoluțiune fiind formulată în subsidiar, în măsura respingerii celor dintâi.

Prin decizia nr. 255 din 1 octombrie 2008, aceeași instanță de judecată a respins cererea cu motivarea că cererile de constatare a nulității, respectiv revocării actelor juridice deduse judecății nu pot fi caracterizate în raport cu cererea în rezoluțiune formulată prin aceeași cerere reconvențională, ca având un caracter accesoriu, conex sau incidental, astfel că nu sunt întrunite cerințele textului de lege invocat ca temei al cererii. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a admis toate recursurile declarate atât de reclamantul G.M. cât și de pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B.

împotriva deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de pârâți împotriva sentinței nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, și a sentinței nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ.

Instanța de recurs a stabilit că prin soluționarea apelurilor declarate de toate părțile și schimbând în tot hotărârile instanței de fond, pe de o parte, cu referire la acțiunea principală a reținut ca justificare a soluției de respingere a acesteia, că actul adițional nu a fost înregistrat la Registrul Comerțului în termenul legal – ceea ce îl decade din drept pe reclamant, sens în care există și o hotărâre judecătorească, reieșind intenția părților de renunțare la beneficiile actului juridic, dar a reținut în același timp că acesta putea să își exercite drepturile conferite de calitatea de asociat derivate din actul adițional chiar neînregistrat, deci, i s-a recunoscut calitatea de asociat, ceea ce vine în contradicție cu soluția pronunțată, de respingere pe fond a acțiunii și echivalează cu o nepronunțare.

Pe de altă parte, soluționarea cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți a confirmat legalitatea hotărârilor instanței de fond în ceea ce privește respingerea cererii în constatarea nulității actelor juridice și a cererii de revocare, fără a se motiva însă, în nici un fel, care au fost considerentele ce au condus la această concluzie. Cât privește cererea în rezoluțiune se constată că recurenta pârâtă, în calitate de cedent a cesionat părțile sale sociale recurentului-reclamant și recurentului-pârât F.B., în calitatea de cesionari. Față de această situație, instanța de apel era obligată să verifice în primul rând calitatea procesuală activă a recurenților pârâți-reclamanți de a solicita rezoluțiunea convenției, raportat la celelalte părți din proces și în al doilea rând obligația trebuia analizată față de conținutul convenției dedusă judecății și nicidecum față de altă convenție.

Or nepronunțarea pe fond a instanței de apel asupra acestor cereri, deși au făcut obiectul judecății în apel face imposibil controlul judiciar. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 25 din 10 februarie 2010 a respins apelurile declarate de pârâții reclamanți SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva sentințelor comerciale nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 3638/101/2007 și nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 8366/101/2007, fiind menținute toate dispozițiile inițiale ale primelor instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 331 din 26 ianuarie 2011 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 3695 din 17 noiembrie 2011 a admis contestația în anulare a deciziei nr. 331 din 26 ianuarie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, formulată de contestatorii SC S. SRL, F.M. și F.B., a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 23 februarie 2012, constatând că instanța de recurs nu a analizat mai multe motive de recurs, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. 1 din Convenția CEDO.

Astfel, instanța de recurs nu a analizat critica de la pct. II 2 lit. c) din cererea de recurs, care vizează încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deși instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a dispus că interpretarea clauzelor contractelor de cesiune de părți sociale încorporat în înscrisul intitulat act adițional la actul constitutiv al SC S. SRL, autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. să se facă în raport de convenția dedusă judecății și nu prin raportare la altă convenție, instanța de apel a făcut analiza convenției dedusă judecății tot prin raportare la conținutul convenției încheiate între G.M. și F.B.

În ce privește motivul de recurs prevăzut la pct. 3 lit. c) din motivele de recurs, cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., respectiv puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Craiova în dosarul nr. 13.320/54/2006, prin care s-a reținut că părțile au renunțat la actul adițional la actul constitutiv al SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. și contractul de societate autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la același notar public s-a constatat că instanța de recurs nu a analizat nici această critică. În final, nu au fost analizate nici criticile formulate la pct. III lit. d) din cererea de recurs și respectiv pct. IV lit. c) din aceiași cerere referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 și art. 204 din Legea nr. 31/1990 cu trimitere la prevederile art. 22 din Legea nr. 26/1990.

Înalta Curte, analizând întreg materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse prin cererea de recurs de pârâții F.B., F.M. și SC S. SRL împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, constată că aceste critici sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente. Printr-o integrală și completă apreciere a probelor, rejudecând apelurile, instanța a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu reala întindere a drepturilor și obligațiilor asumate reciproc de părți și care a condus la menținerea soluției dată de prima instanță, respectiv admiterea acțiunii formulată de reclamantul-pârât G.M., constatându-se calitatea de asociat a acestuia cu un procent de 50% din părțile sociale, dar și a respingerii cererii reconvenționale a pârâților reclamanți SC S. SRL, F.M.

și F.B. Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv. Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate excepțiile invocate, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost depuse la dosar acte, întâmpinări și acordate termene pentru a se lua cunoștință de fiecare parte de conținutul lor, interogatorii, cerere reconvențională și note scrise. Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor, dar și de motivele formulate în calea de atac.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real, „ascultate”, adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Potrivit cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. 3638/101/2007 din data de 16 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul G.M. a cerut, în contradictoriu cu pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B. să se constate calitatea lui de asociat al SC S. SRL prin deținerea a 50% din părțile sociale ale societății comerciale.

Din verificarea actului adițional la statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., apare fără putere de tăgadă că pârâta F.M., în calitatea de asociat unic, având consimțământul pârâtului F.B. și reclamantului G.M., a hotărât cooptarea în societatea comercială a lui F.B. și G.M., retragerea din societate a lui F.M. prin cesionarea părților sociale către cei doi asociați cooptați, în cote egale pentru fiecare, precum și revocarea din funcția de administrator a lui F.M., fiind desemnat ca administrator asociatul F.B. Nu poate fi primită teza acreditată de recurenți, în sensul că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 948 pct. 3 și 4, art. 966 C. civ., art. 46 C. com., art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 111 C. proc. civ. Dispozițiile imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Așadar, în caz de casare cu trimitere, instanța care a rejudecat apelul, are obligația să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite expres prin decizia instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Prin admiterea recursurilor declarate de reclamantul G.M., SC S. SRL, F.M. și F.B., împotriva deciziei Curții de Apel Craiova nr. 126 din 30 aprilie 2008, Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a dispus o casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor la aceiași instanță, pentru a fi lămurite numeroase contradicții și a fi aduse motivări pertinente.

În acest context, s-a avut în vedere că era în obligația instanței de apel să verifice cu prioritate calitatea procesuală activă a recurenților pârâți-reclamanți de a solicita rezoluțiunea convenției. Recurentul pârât reclamant F.B. fiind cesionar alături de recurentul reclamant G.M., iar recurenta pârâtă reclamantă SC S. SRL terț față de convenție, trebuia analizat dacă aceștia sunt sau nu creditori ai obligației pretins neexecutate. Obligația trebuia analizată în raport de conținutul convenției dedusă judecății și nicidecum prin raportare la o altă convenție, cu atât mai mult cu cât chiar recurenții pârâți reclamanți au susținut, în principal, teza nulității contractului pentru lipsa obiectului și cauza ilicită, respectiv revocarea.

Recomandările instanței de recurs au fost respectate cu ocazia rejudecării apelului cu maximă rigurozitate, iar instanța de trimitere a ajuns la menținerea ca legală și temeinică a sentinței dată de instanța de fond. Actul adițional la Statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., cât și contractul de societate reprezintă voința reală și neîngrădită a părților, având consecința juridică care se regăsește în dispozițiile art. 969 C. civ. și anume că întotdeauna convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Chiar dacă actul adițional la actul constitutiv al societății comerciale SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 nu prevede un preț pentru cesiunea de părți sociale, apare cu certitudine din probele administrate că prețul a fost efectiv plătit.

Astfel cei doi martori audiați, P.V. și C.L.P. au confirmat că reclamantul G.M. a plătit suma de 15.000 dolari, cu titlul de contravaloare a părților sociale preluate. Specificul obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și libertatea probațiunii în această materie. Astfel, potrivit art. 46 C. com., „obligațiile comerciale și libertățile se probează cu: acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame, cu registrele părților, cu martori, de câte ori instanța judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar și prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”.

Între comercianți, proba cu martori se poate folosi fără restricțiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecționării înscrisului. Acțiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ condițiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Din cele expuse anterior, rezultă că acțiunea în realizare primează totdeauna față de o eventuală acțiune în constatare, art. 111 C. proc.

civ. determinând prin conținutul său principiul subsidiarității acțiunii în constatare. Corect s-a apreciat că acțiunea reclamantului pârât G.M. de a se constata calitatea sa de asociat la SC S. SA cu un procent de 50% din părțile sociale este admisibilă. În speță nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 1200 pct. 4 coroborate cu art. 1202 alin. (2) C. civ., atunci când a fost nesocotită dezlegarea și interpretarea raporturilor juridice dintre părți prin Decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 13320/54/2006.

Este adevărat că prin încheierea nr. 2607 din 8 septembrie 2006 a judecătorului delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinți s-a respins cererea petentului D.D., în calitatea de împuternicit al SC S. SRL, de înregistrare a actului adițional nr. 2094 din 1 iulie 1999, cu motivarea că nu a fost făcută dovada calității de împuternicit, dar și a împrejurării că din verificările înregistrărilor efectuate din anul 1999, ulterioare actului în discuție, toate mențiunile au fost făcute de către asociatul unic F.M., ceea ce demonstrează că părțile au renunțat la aceste modificări. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a respins recursul declarat de recurentul G.M.

împotriva încheierii nr. 2607 din 8 septembrie 2006 pronunțată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinți, reținând că înregistrarea actului adițional în cauză face parte din categoria actelor prevăzute de art. 21 lit. h) din Legea nr. 26/1990, părțile interesate având obligația de a cere înregistrarea acestui act în termen de 15 zile de la data autentificării lui, respectiv de la 1 iulie 1999. Convenția încheiată produce efecte, așa cum s-a expus anterior, între părțile contractante, este în vigoare, iar neînscrierea ei în registrul comerțului nu are efect asupra promovării de către reclamant a unei acțiuni în constatare, deci hotărârea judecătorească invocată de recurenți nu poate avea relevanță în raportul juridic dedus judecății.

Nu poate fi primită nici critica adusă de recurenți vizând rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale. Condiția rezolutorie, așa cum o reglementează art. 1020 C. civ., este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său. Fiind o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, acțiunea în rezoluțiune poate fi promovată numai de partea care și-a executat obligația asumată contractual, iar așa cum s-a expus anterior, reclamantul a dovedit, în condițiile art. 46 C. com., că a plătit suma de 15.000 dolari cu titlu de preț al părților sociale, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele admisibilității rezoluțiunii judiciare.

Tot în spiritul deciziei de casare, s-a mai apreciat că numai pârâta reclamantă F.M., în calitatea de cesionar al părților sociale, are calitatea de creditor al obligației presupus a fi neexecutată, fapt care îi conferă calitatea procesuală în susținerea acțiunii în rezoluțiune a convenției. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții F.B., F.M. și SC S. SRL împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, în speță nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții F.B., F.M. și SC S. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 25 de la 10 februarie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.