ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 929/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 929/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Mehedinți,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 794/COM

din 23 noiembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul-pârât

reconvențional G.M. în contradictoriu cu pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B.,

constatând calitatea de asociat al reclamantului la SC S. SRL cu un procent de

50% din părțile sociale.

A mai fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâții reclamați reconvențional SC S. SRL,

F.M. și F.B. în ceea ce privește constatarea nulității absolută parțială a

înscrisului „act adițional la actul constitutiv” înregistrat sub nr. 2094 din 1

iulie 1999 la BNP I.M. și a contractului de societate autentificat sub nr. 2095

din 1 iulie 1999 la același notar public, ca act juridic subsecvent actului adițional

nr. 2094 din 1 iulie 1999.

Tribunalul Mehedinți,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 793/COM

din 23 noiembrie 2007 a respins acțiunea formulată de reclamanții SC S. SRL, F.M.

și F.B. în contradictoriu cu pârâtul G.M. având ca obiect constatarea revocării

tacite a actului adițional autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., investirea acestei instanțe fiind un efect al pronunțării încheierii din 14

septembrie 2007, în dosarul nr. 3638/101/2007, prin care s-a dispus disjungerea

capătului de cerere reconvențională.

Împotriva ambelor

sentințe expuse anterior, au declarat apel pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B.,

cauzele fiind înregistrate separat sub nr. 3638/101/2007 și nr. 8366/101/2007.

Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, prin încheierea din 26 martie 2008 a conexat dosarul nr. 8366/101/2007 la dosarul nr. 3638/101/2007, cu motivarea că între obiectul

și cauza cererilor există o strânsă legătură, întrucât ele derivă din același

act juridic.

Prin decizia nr. 126

din 30 aprilie 2008 Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis

apelurile declarate de pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva sentințelor

nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 și nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007

pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ,

în dosarele nr. 3638/101/2007 și nr. 8366/101/2007, în sensul că au schimbat

aceste sentințe, fiind respinsă acțiunea și admisă cererea reconvențională. S-a

dispus rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale, cuprins în

înscrisul intitulat act adițional la actul constitutiv al SC S. SRL înregistrat

sub nr. 2094 din 11 iulie 1999 la BNP I.M. De asemenea a fost obligat

reclamantul-intimat G.M. la plata sumei de 17.158 lei cheltuieli de judecată

către apelanți.

S-a reținut cu

privire la acțiunea introductivă că la data de 1 iulie 1999 s-a încheiat actul

adițional între asociata F.M. și numiții F.B. și G.M., prin care aceasta s-a

retras din societate și a cesionat părțile sociale în părți egale către

ceilalți doi, fără a fi făcută vreo mențiune dacă cesionarea părților sociale

s-a realizat cu titlu gratuit sau oneros.

Cum administrarea

societății s-a stabilit a fi efectuată de către numita F.B. și cum aceasta nu a

solicitat înregistrarea în Registrul Comerțului, intimatul-reclamant G.M. putea

uza de dispozițiile din Legea nr. 26/1990 potrivit cărora înregistrarea

mențiunilor se poate face la cererea persoanelor interesate în termen de cel

mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus

înregistrării dar nu a făcut-o, ceea ce a determinat pronunțarea deciziei nr. 1790

din 15 noiembrie 2006, a Curții de Apel Craiova, prin care s-a menținut în mod

irevocabil soluția instanței de fond, de respingere a cererii de înregistrare a

actului adițional dar, oricum, cesiunea părților sociale și-a produs efectele

juridice.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a

respins capătul de cerere în constatarea nulității, dar trebuia să admită

cererea în rezoluțiune, deoarece, potrivit recunoașterii părților și probelor

administrate chiar dacă în act nu s-a prevăzut, voința reală a părților a fost

aceea a unei cesiuni cu plată și nu gratuită, iar prețul de 15.000 dolari nu a

fost achitat.

În termenul legal,

apelanții-pârâți au formulat cerere de îndreptare și completare a

dispozitivului deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., în sensul că

instanța a omis să se pronunțe cu privire la soluția de respingere a capătului

de cerere privind nulitatea parțială a actelor juridice deduse judecății și de

revocare tacită, cererea în rezoluțiune fiind formulată în subsidiar, în măsura

respingerii celor dintâi.

Prin decizia nr. 255

din 1 octombrie 2008, aceeași instanță de judecată a respins cererea cu

motivarea că cererile de constatare a nulității, respectiv revocării actelor

juridice deduse judecății nu pot fi caracterizate în raport cu cererea în

rezoluțiune formulată prin aceeași cerere reconvențională, ca având un caracter

accesoriu, conex sau incidental, astfel că nu sunt întrunite cerințele textului

de lege invocat ca temei al cererii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a admis toate recursurile declarate atât de reclamantul G.M. cât și de pârâții SC S. SRL, F.M.

și F.B. împotriva deciziei nr. 126 din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecarea apelurilor formulate de pârâți împotriva sentinței nr. 793/COM din 23

noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios

administrativ, și a sentinței nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ.

Instanța de recurs a

stabilit că prin soluționarea apelurilor declarate de toate părțile și

schimbând în tot hotărârile instanței de fond, pe de o parte, cu referire la

acțiunea principală a reținut ca justificare a soluției de respingere a

acesteia, că actul adițional nu a fost înregistrat la Registrul Comerțului în termenul legal – ceea ce îl decade din drept pe reclamant, sens în

care există și o hotărâre judecătorească, reieșind intenția părților de

renunțare la beneficiile actului juridic, dar a reținut în același timp că

acesta putea să își exercite drepturile conferite de calitatea de asociat

derivate din actul adițional chiar neînregistrat, deci, i s-a recunoscut

calitatea de asociat, ceea ce vine în contradicție cu soluția pronunțată, de

respingere pe fond a acțiunii și echivalează cu o nepronunțare.

Pe de altă parte,

soluționarea cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți a

confirmat legalitatea hotărârilor instanței de fond în ceea ce privește

respingerea cererii în constatarea nulității actelor juridice și a cererii de

revocare, fără a se motiva însă, în nici un fel, care au fost considerentele ce

au condus la această concluzie.

Cât privește cererea

în rezoluțiune se constată că recurenta pârâtă, în calitate de cedent a

cesionat părțile sale sociale recurentului-reclamant și recurentului-pârât F.B.,

în calitatea de cesionari.

Față de această

situație, instanța de apel era obligată să verifice în primul rând calitatea

procesuală activă a recurenților pârâți-reclamanți de a solicita rezoluțiunea

convenției, raportat la celelalte părți din proces și în al doilea rând

obligația trebuia analizată față de conținutul convenției dedusă judecății și

nicidecum față de altă convenție.

Or nepronunțarea pe

fond a instanței de apel asupra acestor cereri, deși au făcut obiectul

judecății în apel face imposibil controlul judiciar.

Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 25 din 10 februarie 2010 a respins apelurile declarate de pârâții reclamanți SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva

sentințelor comerciale nr. 794/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțată de

Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în

dosarul nr. 3638/101/2007 și nr. 793/COM din 23 noiembrie 2007 pronunțate de

Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, în

dosarul nr. 8366/101/2007, fiind menținute toate dispozițiile inițiale ale

primelor instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 331 din 26 ianuarie 2011 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC S. SRL, F.M. și F.B. împotriva deciziei

nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 3695 din 17

noiembrie 2011 a admis contestația în anulare a deciziei nr. 331 din 26

ianuarie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

formulată de contestatorii SC S. SRL, F.M. și F.B., a anulat decizia atacată și

a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 23 februarie 2012,

constatând că instanța de recurs nu a analizat mai multe motive de recurs,

încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. 1

din Convenția CEDO.

Astfel, instanța de

recurs nu a analizat critica de la pct. II 2 lit. c) din cererea de recurs,

care vizează încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în

sensul că deși instanța de recurs, în primul ciclu procesual, a dispus că interpretarea

clauzelor contractelor de cesiune de părți sociale încorporat în înscrisul

intitulat act adițional la actul constitutiv al SC S. SRL, autentificat sub nr.

2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. să se facă în raport de convenția dedusă

judecății și nu prin raportare la altă convenție, instanța de apel a făcut

analiza convenției dedusă judecății tot prin raportare la conținutul convenției

încheiate între G.M. și F.B.

În ce privește

motivul de recurs prevăzut la pct. 3 lit. c) din motivele de recurs, cu privire

la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.

civ., respectiv puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a Curții de Apel Craiova în dosarul nr. 13.320/54/2006, prin care s-a reținut că părțile au

renunțat la actul adițional la actul constitutiv al SC S. SRL autentificat sub

nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M. și contractul de societate autentificat

sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la același notar public s-a constatat că instanța

de recurs nu a analizat nici această critică.

În final, nu au fost

analizate nici criticile formulate la pct. III lit. d) din cererea de recurs și

respectiv pct. IV lit. c) din aceiași cerere referitoare la greșita aplicare a

dispozițiilor art. 47 și art. 204 din Legea nr. 31/1990 cu trimitere la

prevederile art. 22 din Legea nr. 26/1990.

Înalta Curte,

analizând întreg materialul probator administrat în cauză, raportat la toate

criticile aduse prin cererea de recurs de pârâții F.B., F.M. și SC S. SRL

împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, constată că aceste critici sunt nejustificate,

urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente.

Printr-o integrală și

completă apreciere a probelor, rejudecând apelurile, instanța a stabilit

adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu reala întindere a drepturilor

și obligațiilor asumate reciproc de părți și care a condus la menținerea

soluției dată de prima instanță, respectiv admiterea acțiunii formulată de reclamantul-pârât

G.M., constatându-se calitatea de asociat a acestuia cu un procent de 50% din

părțile sociale, dar și a respingerii cererii reconvenționale a pârâților

reclamanți SC S. SRL, F.M. și F.B.

Motivele de fapt și

de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., constituie elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și

de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Este adevărat că,

potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei

pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

Nu se poate reține că

a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în

discuția părților toate excepțiile invocate, a fost respectat principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost depuse la dosar acte,

întâmpinări și acordate termene pentru a se lua cunoștință de fiecare parte de

conținutul lor, interogatorii, cerere reconvențională și note scrise.

Rolul activ nu

înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului

disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările

revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța

neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să

descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea

drepturilor și intereselor legitime.

Mai mult, art. 6 pct.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție,

asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a

fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care

va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut seama, în special, de

diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor, dar și de motivele formulate în

calea de atac.

Întrucât Convenția nu

are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980,

seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real, „ascultate”, adică în

mod concret examinate de către instanța sesizată.

Potrivit cererii de

chemare în judecată înregistrată sub nr. 3638/101/2007 din data de 16 februarie

2007 pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ,

reclamantul G.M. a cerut, în contradictoriu cu pârâții SC S. SRL, F.M. și F.B.

să se constate calitatea lui de asociat al SC S. SRL prin deținerea a 50% din

părțile sociale ale societății comerciale.

Din verificarea

actului adițional la statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie

1999 la BNP I.M., apare fără putere de tăgadă că pârâta F.M., în calitatea de

asociat unic, având consimțământul pârâtului F.B. și reclamantului G.M., a

hotărât cooptarea în societatea comercială a lui F.B. și G.M., retragerea din

societate a lui F.M. prin cesionarea părților sociale către cei doi asociați

cooptați, în cote egale pentru fiecare, precum și revocarea din funcția de

administrator a lui F.M., fiind desemnat ca administrator asociatul F.B.

Nu poate fi primită

teza acreditată de recurenți, în sensul că hotărârea instanței de apel este

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.

948 pct. 3 și 4, art. 966 C. civ., art. 46 C. com., art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 111 C. proc. civ.

Dispozițiile imperative

cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Așadar, în caz de

casare cu trimitere, instanța care a rejudecat apelul, are obligația să

procedeze numai în sensul și în limitele stabilite expres prin decizia

instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Prin admiterea recursurilor

declarate de reclamantul G.M., SC S. SRL, F.M. și F.B., împotriva deciziei

Curții de Apel Craiova nr. 126 din 30 aprilie 2008, Secția Comercială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1602 din 25 mai 2009 a dispus o casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor la aceiași instanță, pentru a fi

lămurite numeroase contradicții și a fi aduse motivări pertinente.

În acest context, s-a

avut în vedere că era în obligația instanței de apel să verifice cu prioritate

calitatea procesuală activă a recurenților pârâți-reclamanți de a solicita

rezoluțiunea convenției. Recurentul pârât reclamant F.B. fiind cesionar alături

de recurentul reclamant G.M., iar recurenta pârâtă reclamantă SC S. SRL terț

față de convenție, trebuia analizat dacă aceștia sunt sau nu creditori ai

obligației pretins neexecutate. Obligația trebuia analizată în raport de

conținutul convenției dedusă judecății și nicidecum prin raportare la o altă

convenție, cu atât mai mult cu cât chiar recurenții pârâți reclamanți au susținut,

în principal, teza nulității contractului pentru lipsa obiectului și cauza

ilicită, respectiv revocarea.

Recomandările

instanței de recurs au fost respectate cu ocazia rejudecării apelului cu maximă

rigurozitate, iar instanța de trimitere a ajuns la menținerea ca legală și

temeinică a sentinței dată de instanța de fond.

Actul adițional la Statutul SC S. SRL autentificat sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 la BNP I.M., cât și contractul

de societate reprezintă voința reală și neîngrădită a părților, având consecința

juridică care se regăsește în dispozițiile art. 969 C. civ. și anume că

întotdeauna convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

Chiar dacă actul

adițional la actul constitutiv al societății comerciale SC S. SRL autentificat

sub nr. 2094 din 1 iulie 1999 nu prevede un preț pentru cesiunea de părți

sociale, apare cu certitudine din probele administrate că prețul a fost efectiv

plătit. Astfel cei doi martori audiați, P.V. și C.L.P. au confirmat că

reclamantul G.M. a plătit suma de 15.000 dolari, cu titlul de contravaloare a

părților sociale preluate.

Specificul

obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și

libertatea probațiunii în această materie. Astfel, potrivit art. 46 C. com.,

„obligațiile comerciale și libertățile se probează cu: acte autentice, cu acte

sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondență, prin

telegrame, cu registrele părților, cu martori, de câte ori instanța

judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta

chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar și prin orice alte

mijloace de probă admise de legea civilă”.

Între comercianți,

proba cu martori se poate folosi fără restricțiile prevăzute de art. 1191 C.

civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru

ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma

confecționării înscrisului.

Acțiunea în

constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului

reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru

exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ

condițiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un

interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau

inexistenței unei stări de fapt.

Din cele expuse

anterior, rezultă că acțiunea în realizare primează totdeauna față de o

eventuală acțiune în constatare, art. 111 C. proc. civ. determinând prin

conținutul său principiul subsidiarității acțiunii în constatare.

Corect s-a apreciat

că acțiunea reclamantului pârât G.M. de a se constata calitatea sa de asociat la SC S. SA cu un procent de 50% din părțile sociale este admisibilă.

În speță nu au fost

încălcate nici dispozițiile art. 1200 pct. 4 coroborate cu art. 1202 alin. (2) C.

civ., atunci când a fost nesocotită dezlegarea și interpretarea raporturilor

juridice dintre părți prin Decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 13320/54/2006.

Este adevărat că prin

încheierea nr. 2607 din 8 septembrie 2006 a judecătorului delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinți s-a respins cererea petentului D.D., în calitatea

de împuternicit al SC S. SRL, de înregistrare a actului adițional nr. 2094 din 1

iulie 1999, cu motivarea că nu a fost făcută dovada calității de împuternicit,

dar și a împrejurării că din verificările înregistrărilor efectuate din anul

1999, ulterioare actului în discuție, toate mențiunile au fost făcute de către

asociatul unic F.M., ceea ce demonstrează că părțile au renunțat la aceste

modificări.

Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 1790 din 15 noiembrie 2006 a respins recursul declarat de recurentul G.M. împotriva încheierii nr. 2607 din 8 septembrie

2006 pronunțată de judecătorul delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Mehedinți, reținând că înregistrarea actului adițional în cauză face parte din

categoria actelor prevăzute de art. 21 lit. h) din Legea nr. 26/1990, părțile

interesate având obligația de a cere înregistrarea acestui act în termen de 15

zile de la data autentificării lui, respectiv de la 1 iulie 1999.

Convenția încheiată

produce efecte, așa cum s-a expus anterior, între părțile contractante, este în

vigoare, iar neînscrierea ei în registrul comerțului nu are efect asupra

promovării de către reclamant a unei acțiuni în constatare, deci hotărârea

judecătorească invocată de recurenți nu poate avea relevanță în raportul

juridic dedus judecății.

Nu poate fi primită

nici critica adusă de recurenți vizând rezoluțiunea contractului de cesiune de

părți sociale.

Condiția rezolutorie,

așa cum o reglementează art. 1020 C. civ., este subînțeleasă totdeauna în

contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește

angajamentul său. Fiind o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, acțiunea în rezoluțiune poate fi promovată numai de partea care

și-a executat obligația asumată contractual, iar așa cum s-a expus anterior,

reclamantul a dovedit, în condițiile art. 46 C. com., că a plătit suma de

15.000 dolari cu titlu de preț al părților sociale, astfel încât nu sunt

îndeplinite cerințele admisibilității rezoluțiunii judiciare.

Tot în spiritul

deciziei de casare, s-a mai apreciat că numai pârâta reclamantă F.M., în

calitatea de cesionar al părților sociale, are calitatea de creditor al

obligației presupus a fi neexecutată, fapt care îi conferă calitatea procesuală

în susținerea acțiunii în rezoluțiune a convenției.

Pentru aceste

rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții F.B., F.M.

și SC S. SRL împotriva deciziei nr. 25 din 10 februarie 2010 pronunțate de

Curtea de Apel Craiova, secția comercială, în speță nefiind îndeplinită nici o

cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții F.B., F.M. și SC S. SRL Drobeta Turnu Severin împotriva

deciziei nr. 25 de la 10 februarie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.