ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3151/2009

Prin sentința civilă nr. 1726 din data de 4 iunie 2007 Tribunalul Maramureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea introductivă astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A.M.R. și SC O. SRL Baia Mare în contradictoriu cu pârâții O.D.G. și N.V. și în consecință a constatat nulitatea absolută a actului adițional al SC O. SRL din 6 octombrie 2005 și a încheierii judecătorului delegat de la Oficiul Registrului Comerțului Maramureș cu privire la înscrierea în Registrul Comerțului a modificărilor cuprinse în actul adițional anulat; a dispus restabilirea situației anterioare încheierii celor două acte; a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul N.V., având ca obiect constatarea valabilității convenției de vânzare cumpărare de părți sociale încheiate cu cei doi asociați ai societății reclamante respectiv A.M.R. și O.D.G. Pentru a se pronunța astfel instanța fondului a reținut în fapt și în drept următoarele: Pârâtul O.D.G. în calitate de coasociat la SC O. SRL convine să își cedeze cele 12 părți sociale ce reprezintă aportul său la capitalul social, pârâtului N.V., potrivit convenției încheiate între cei doi la începutul anului 2002 și să se retragă din societate după plata drepturilor cuvenite. Urmare acestei înțelegeri la data de 6 octombrie 2005 cei doi pârâți încheie actul adițional care atestă modificările intervenite în structura acționariatului prin retragerea din societate a pârâtului O.D.G. și dobândirea de către pârâtul N.V. a calității de asociat. Apreciind că actul adițional astfel încheiat încalcă dispozițiile art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, care impun cerința existenței unei hotărâri a adunării generale a asociaților care să consfințească modificările actului constitutiv, prima instanță a constatat nulitatea actului adițional și a încheierii judecătorului delegat de la Oficiul Registrului Comerțului Maramureș privind înscrierea în Registrul Comerțului a modificărilor din actul adițional.

Prin decizia civilă nr. 258 din 21 noiembrie 2002 Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de cei doi pârâți și a schimbat în parte sentința fondului în sensul că a constatat nulitatea absolută a actului adițional încheiat la 6 octombrie 2005, a respins cererea vizând nulitatea absolută a încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului nr. 5348 din 14 octombrie 2005 și cererea privind restabilirea situației anterioare, a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul N.V. ca inadmisibilă, a menținut restul dispozițiilor sentinței fondului.

Prin decizia nr. 2052 din data de 10 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâții N.V. și O.D.G. împotriva deciziei nr. 258 din 21 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a casat în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a cererii reconvenționale. Înalta Curte a constatat cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtul N.V. ca instanța de fond prin dispozitivul sentinței a respins cererea reconvențională, fără a preciza cum anume, în considerentele sentinței ea nefiind analizată nici sub aspectul admisibilității și nici al temeiniciei, iar instanța de apel, potrivit dispozitivului deciziei, se pronunță din nou în sensul respingerii cererii reconvenționale, cu motivarea, de această dată, că cererea este inadmisibilă întrucât nu derivă din același raport juridic cu obiectul cererii principale. Sub acest aspect Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 730 5 C. proc. civ., raportul juridic generator de obligații fiind același atât pentru cererea reconvențională cât și pentru acțiunea principală, ceea ce a impus admiterea recursurilor și casarea în parte a deciziei cu trimiterea cauzei pentru soluționarea pe fond a cererii reconvenționale.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 72 pronunțată la 30 aprilie 2009 a respins apelul declarat de pârâții N.V. și O.D.G. împotriva sentinței nr. 1726 din 4 iunie 2007 a Tribunalului Maramureș, cu privire la cererea reconvențională pe care o respinge ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel reține că prin acțiunea principală astfel cum a fost precizată la data de 19 martie 2007 reclamantul a solicitat doar constatarea nulității absolute a actului adițional și a încheierii judecătorului delegat de menționare a acestuia la Oficiul Registrului Comerțului precum și restabilirea situației anterioare încheierii actului adițional, solicitare care se regăsește și în susținerile orale formulate de aceiași parte cu ocazia acordării cuvântului pe fond potrivit încheierii de ședință din data de 21 mai 2007. Ca, în lipsa unei cereri de renunțare expresă din partea reclamantului la petitul privind anularea convenției de vânzare-cumpărare, exista o oarecare ambiguitate în privința solicitărilor formulate de reclamant în baza principiului disponibilității, și care a determinat pronunțarea soluției de casare parțială în recurs, această ambiguitate a fost spulberată însă în rejudecare când reclamantul a arătat exact limitele investirii, context în care constată că acțiunea principală și cererea reconvențională nu izvorăsc din același raport juridic. În acest sens, reține instanța de apel că acțiunea principală vizează înlăturarea efectelor unui act modificator al actelor constitutive ale societății comerciale precum și a actului însăși, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată în timp ce cererea pârâtului este o acțiune întemeiată pe dreptul comun, astfel încât soluționarea acesteia nu poate fi realizată în conformitate cu art. 720 5 C. proc. civ., respectiv împreună cu acțiunea principală, ci pe cale separată, iar disjungerea celor două cereri realizată direct în apel întrucât o cercetare pe fond a acesteia nu a fost realizată în primă instanță.

Împotriva acestei decizii pronunțate în rejudecare după casare, pârâtul O.D.G. a declarat recurs la data de 26 iunie 2009, în termen legal, solicitând, urmare admiterii recursului, modificarea hotărârii instanței de apel și pe fond admiterea cererii reconvenționale cu obligarea reclamantului intimat A.M.R. la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a criticat hotărârea atacată pentru motivul de încălcarea a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că argumentele instanței de apel cu privire la spulberarea ambiguităților în ceea ce privesc limitele investirii primei instanțe de către reclamant s-au clarificat în apel, sunt nelegale deoarece nu este admisibilă o astfel de precizare a acțiunii în apel. Potrivit recurentului, între cererea reconvențională și acțiunea principală există o legătură indisolubilă, izvorul lor fiind același raport juridic, de cesiune de părți sociale între cele trei părți, persoanele fizice din dosar și ca atare instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra cererii reconvenționale și nu să o respingă ca inadmisibilă. Intimatul-reclamant A.M.R. a formulat întâmpinare la data de 25 noiembrie 2009 prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentul pârât O.D. cu motivarea că instanța de apel în baza probatoriului administrat a stabilit corect că acțiunea principală și cererea reconvențională nu izvorăsc din aceiași cauză, iar disjungerea cererii nu se poate realiza direct în apel întrucât o cercetare pe fond nu a fost efectuată de prima instanță.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează : Deși instanța de apel afirmă în preambului considerentelor care explicitează hotărârea adoptată în rejudecarea apelului după casare, că s-au avut în vedere dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare, soluția adoptată de instanța de apel relevă o încălcare flagrantă a dezlegărilor statuate instanța de recurs prin Decizia nr. 2052 din 10 iunie 2008 potrivit căreia s-a constatat că raportul juridic generator de obligații este același atât pentru cererea reconvențională cât și pentru acțiunea principală și ca atare dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. își găsesc pe deplin aplicarea în cauză, cu consecința soluționării pe fond a cererii reconvenționale. Dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ., a căror iminență în cauză a fost astfel stabilită prevăd că în ipoteza în care pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport, juridic, el poate face cerere reconvențională. Prin urmare chestiunea de drept a admisibilității cererii reconvenționale formulate în cauză în raport de cerințele impuse de dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. a fost dezlegată de instanța de recurs și nu mai putea fi repusă în discuție în rejudecare deoarece după art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Argumentele instanței de apel în sensul că în rejudecare au fost spulberate toate ambiguitățile privind acțiunea principală precizată respectiv limitele investirii instanței de către reclamant, sunt fără relevanță juridică deoarece prin decizia de casare nu s-au dat indicații cu privire la clarificarea limitelor investirii instanței prin acțiunea introductivă formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată, ci s-a statuat că respingerea cererii reconvenționale ca inadmisibilă este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 720 5 C. proc. civ. Așa fiind, Înalta Curte constatând că prin decizia recurentă au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin nesocotirea problemelor de drept dezlegate de instanța de recurs prin decizia de casare pronunțată, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite prezentul recurs, va casa decizia curții de apel și va trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță - Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.