ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 910/2010

Asupra contestației în anuare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 496 din 18

februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta SC C.A. SRL București în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. – D.G.S.C.

și D.G.F.P.M. București, având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 89109

din 10 noiembrie 2005 și a raportului de inspecție fiscală nr. 89109 din 10

noiembrie 2005, atât în ceea ce privește obligațiile suplimentare stabilite în

cuantum total de 610.901 lei, cuprinse la pct. 1 din decizie și măsurile

dispuse la pct. 2 și 3 din decizia contestată.

Prin decizia nr. 2146 din 10 aprilie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, a anulat recursul declarat de SC C.A. SRL București împotriva sentinței

civile nr. 496 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără

calitate de reprezentant.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

a reținut că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

semnătura, conform art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Urmare adresei expediate către

avocat C.I., pentru a face dovada împuternicirii ce i-a fost acordată de

recurenta-reclamantă pentru semnarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă. SC

C.A. SRL București a înaintat un act în care se menționează că avocat C.I. a

fost împuternicită să formuleze și să semneze recursul, conform împuternicirii

avocațiale depuse la dosar, depunându-se la dosar un exemplar al cererii de

recurs semnat de SC C.A. SRL București prin reprezentant.

Înalta Curte a constatat, în primul

rând faptul că împuternicirea acordată avocatei C.I. a fost dată pentru

reprezentare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu pentru

semnarea recursului, iar această împuternicire poartă data de 20 noiembrie

2008, în timp ce recursul a fost declarat și semnat anterior datei de 09 mai

2008, când a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Pe de altă parte, Înalta Curte a mai

constatat că persoana care a semnat atât corespondența transmisă instanței cât

și exemplarul cererii de recurs nu este identificată nici prin nume și nici

prin calitatea ori funcția deținută în cadrul societății pentru a se putea

aprecia cu privire la calitatea de reprezentant al societății.

În consecință, Înalta Curte a

reținut că adresa transmisă de recurenta-reclamantă pentru a face dovada

împuternicirii acordate avocatei C.I. pentru a semna recursul nu are valoarea

unui mandat legal dat pentru exercitarea căii de atac și semnarea recursului,

în sensul dispozițiilor art. 67 alin. (2) și art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare SC C.A. SRL.

Contestatoarea a solicitat anularea

deciziei nr. 2146/2009 invocând, ca temei juridic, art. 307 alin. (1) pct. 2 și

art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare

s-a arătat, în esență, că instanța de recurs a valorificat o greșeală minoră de

ordin material, nesoluționând recursul pe fond, deși din actele dosarului

rezultă în mod clar că societatea comercială recurentă a angajat un avocat atât

pentru redactarea cererii de recurs cât și pentru reprezentarea în fața

instanței, că au fost menționate persoanele care dețin calitatea de reprezentant

legal al societății, că dintr-o eroare delegația avocațială a fost datată 5

iunie 2008 (05 iunie 2008) în loc de 6 mai 2009 (06 mai 2008) și nu în ultimul rând

că documentația existentă dovedește că SC C.A. SRL București și-a însușit

recursul declarat de avocat I.C.

Contestatoarea a mai arătat că

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale evidente la

care s-a ajuns prin interpretarea eronată a documentației existente la dosar și

a dispozițiilor art. 69 C. proc. civ., întrucât din acestea rezultă că pentru promovarea

recursului avocatul are nevoie de o împuternicire specială numai atunci când nu

a asistat partea la judecata cauzei.

Raportându-se la temeiurile de drept

pe care contestatoarea le-a invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține

că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă și o va respinge în

consecință, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. (care reglementează contestația în anulare obișnuită), „hotărârile irevocabile

pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele arătate (n.n. la pct. 1

și 2), numai dacă aceste motive nu pot fi invocate pe calea apelului sau

recursului”; iar potrivit pct. 2 – invocat în speță „când hotărârea a fost dată

de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență”.

În cazul contestației în anulare

specială reglementată de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., teza I invocată în

cauză, „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale”.

Fiind o cale extraordinară de atac,

de retractare, fie că este vorba de cea obișnuită, fie că este vorba de cea specială,

contestația în anulare se poate exercita numai în condițiile și pentru cazurile/motivele

limitativ prevăzute de lege.

Din perspectiva dispozițiilor art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se observă că în cuprinsul prezentei contestații

nu se indică normele de competență încălcate și, verificându-se, nu se constată

că asemenea norme de ordine publică au fost nesocotite.

De altfel, motivarea se axează în

exclusivitate pe eroarea materială pretins a fi fost săvârșită cu ocazia judecării

cererii de recurs formulate de SC C.A. SRL București.

Doctrina și jurisprudența în această

materie au statuat că prima ipoteză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., vizează

exclusiv erorile  materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății și

care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, situație care în speță nu se

regăsește.

Fiind un text de excepția, noțiunea

de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv și în niciun caz nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor sau

modul în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze prevederile legale.

Or, contestatoarea-recurentă a

arătat că instanța de control judiciar a interpretat greșit documentele existente

la dosar și prevederile art. 69 C. proc. civ., invocându-și chiar propria culpă

legată de data emiterii delegației avocațiale și considerând că această

„greșeală minoră de ordin material” a fost valorificată în mod nejustificat de

instanță.

Pe de o parte, susținerile contestatoarei

au fost infirmate de actele dosarului și în acest sens sunt cât se poate de

clare considerentele deciziei contestate, iar pe de altă parte, așa cum s-a reținut

mai înainte, aspectele vizate de aceasta reprezintă eventuale greșeli de

judecată.

Art. 318 alin. (1) C. proc. civ., nu

permite rejudecarea căii de atac a recursului respectiv reaprecierea probelor,

interpretarea sau aplicarea dispozițiilor legale, nefiind permisă o cale ocolită

de a rejudeca recursul, iar motivul invocat în vederea retractării deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2146/2009 nu se încadrează în motivele

expres prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este

inadmisibilă prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de SC C.A. SRL, împotriva deciziei nr. 2146 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 februarie 2010.