ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 910/2010

Asupra contestației în anuare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 496 din 18 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC C.A. SRL București în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. – D.G.S.C. și D.G.F.P.M. București, având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 89109 din 10 noiembrie 2005 și a raportului de inspecție fiscală nr. 89109 din 10 noiembrie 2005, atât în ceea ce privește obligațiile suplimentare stabilite în cuantum total de 610.901 lei, cuprinse la pct. 1 din decizie și măsurile dispuse la pct. 2 și 3 din decizia contestată.

Prin decizia nr. 2146 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a anulat recursul declarat de SC C.A. SRL București împotriva sentinței civile nr. 496 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, semnătura, conform art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Urmare adresei expediate către avocat C.I., pentru a face dovada împuternicirii ce i-a fost acordată de recurenta-reclamantă pentru semnarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă.

SC C.A. SRL București a înaintat un act în care se menționează că avocat C.I. a fost împuternicită să formuleze și să semneze recursul, conform împuternicirii avocațiale depuse la dosar, depunându-se la dosar un exemplar al cererii de recurs semnat de SC C.A. SRL București prin reprezentant. Înalta Curte a constatat, în primul rând faptul că împuternicirea acordată avocatei C.I. a fost dată pentru reprezentare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu pentru semnarea recursului, iar această împuternicire poartă data de 20 noiembrie 2008, în timp ce recursul a fost declarat și semnat anterior datei de 09 mai 2008, când a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pe de altă parte, Înalta Curte a mai constatat că persoana care a semnat atât corespondența transmisă instanței cât și exemplarul cererii de recurs nu este identificată nici prin nume și nici prin calitatea ori funcția deținută în cadrul societății pentru a se putea aprecia cu privire la calitatea de reprezentant al societății. În consecință, Înalta Curte a reținut că adresa transmisă de recurenta-reclamantă pentru a face dovada împuternicirii acordate avocatei C.I. pentru a semna recursul nu are valoarea unui mandat legal dat pentru exercitarea căii de atac și semnarea recursului, în sensul dispozițiilor art. 67 alin. (2) și art. 68 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC C.A.

SRL. Contestatoarea a solicitat anularea deciziei nr. 2146/2009 invocând, ca temei juridic, art. 307 alin. (1) pct. 2 și art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare s-a arătat, în esență, că instanța de recurs a valorificat o greșeală minoră de ordin material, nesoluționând recursul pe fond, deși din actele dosarului rezultă în mod clar că societatea comercială recurentă a angajat un avocat atât pentru redactarea cererii de recurs cât și pentru reprezentarea în fața instanței, că au fost menționate persoanele care dețin calitatea de reprezentant legal al societății, că dintr-o eroare delegația avocațială a fost datată 5 iunie 2008 (05 iunie 2008) în loc de 6 mai 2009 (06 mai 2008) și nu în ultimul rând că documentația existentă dovedește că SC C.A.

SRL București și-a însușit recursul declarat de avocat I.C. Contestatoarea a mai arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale evidente la care s-a ajuns prin interpretarea eronată a documentației existente la dosar și a dispozițiilor art. 69 C. proc. civ., întrucât din acestea rezultă că pentru promovarea recursului avocatul are nevoie de o împuternicire specială numai atunci când nu a asistat partea la judecata cauzei. Raportându-se la temeiurile de drept pe care contestatoarea le-a invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă și o va respinge în consecință, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc.

civ. (care reglementează contestația în anulare obișnuită), „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare pentru motivele arătate (n.n. la pct. 1 și 2), numai dacă aceste motive nu pot fi invocate pe calea apelului sau recursului”; iar potrivit pct. 2 – invocat în speță „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”. În cazul contestației în anulare specială reglementată de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., teza I invocată în cauză, „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”. Fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, fie că este vorba de cea obișnuită, fie că este vorba de cea specială, contestația în anulare se poate exercita numai în condițiile și pentru cazurile/motivele limitativ prevăzute de lege.

Din perspectiva dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se observă că în cuprinsul prezentei contestații nu se indică normele de competență încălcate și, verificându-se, nu se constată că asemenea norme de ordine publică au fost nesocotite. De altfel, motivarea se axează în exclusivitate pe eroarea materială pretins a fi fost săvârșită cu ocazia judecării cererii de recurs formulate de SC C.A. SRL București. Doctrina și jurisprudența în această materie au statuat că prima ipoteză a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății și care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, situație care în speță nu se regăsește.

Fiind un text de excepția, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv și în niciun caz nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor sau modul în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze prevederile legale. Or, contestatoarea-recurentă a arătat că instanța de control judiciar a interpretat greșit documentele existente la dosar și prevederile art. 69 C. proc. civ., invocându-și chiar propria culpă legată de data emiterii delegației avocațiale și considerând că această „greșeală minoră de ordin material” a fost valorificată în mod nejustificat de instanță. Pe de o parte, susținerile contestatoarei au fost infirmate de actele dosarului și în acest sens sunt cât se poate de clare considerentele deciziei contestate, iar pe de altă parte, așa cum s-a reținut mai înainte, aspectele vizate de aceasta reprezintă eventuale greșeli de judecată.

Art. 318 alin. (1) C. proc. civ., nu permite rejudecarea căii de atac a recursului respectiv reaprecierea probelor, interpretarea sau aplicarea dispozițiilor legale, nefiind permisă o cale ocolită de a rejudeca recursul, iar motivul invocat în vederea retractării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2146/2009 nu se încadrează în motivele expres prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este inadmisibilă prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC C.A. SRL, împotriva deciziei nr. 2146 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2010.