ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5507/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin cererea

înregistrată la 03 februarie 2010, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând:

- să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa privind primirea actelor

necesare redobândirii cetățeniei romane și, pe cale de consecință, să fie

obligat să îi primească cererea de redobândire a cetățeniei române de îndată;

- să fie obligat pârâtul

să îi acorde daune morale în cuantum de 5000 lei.

Apel

Prin sentința nr. 2835

din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte cererea

reclamantului B.L. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE,

a fost constatat refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a cererii

reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române

și a fost obligat pârâtul să primească deîndată cererea reclamantului de

redobândire a cetățeniei române.

Instanța a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantului privind plata daunelor morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că

pe

data de 04 mai 2009, reclamantul s-a adresat cu o primă cerere scrisă Secției

Consulare a Ambasadei României din Chișinău.

La 26 noiembrie 2009 și

14 ianuarie 2010, reclamantul a depus o noi cereri scrise de programare prin

poștă.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că reclamantul a fost vătămat în dreptul său privind

depunerea și înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române, drept

reglementat de Legea nr. 21/1991, drept conferit foștilor cetățeni români și

descendenților acestora până la gr. II care au pierdut cetățenia română din

motive neimputabile lor și fără voia lor, deoarece nici până la momentul

introducerii acestei acțiuni, la peste un an de la data formulării primei

cereri nu a fost invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei.

Instanța a constatat că

nici Legea nr. 21/1991 republicată și nici Legea nr. 554/2004 nu derogă de la

termenul general de 30 de zile, în care trebuie soluționată o cerere. Legea nu

face distincție intre autoritățile publice în privința termenului în funcție de

volumul activității lor.

Curtea a apreciat că s-a

depășit termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 10 din Convenția

Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de către România prin Legea nr.

396/2002 publicată în M.Of. Partea

I

nr.

490 din 09 iulie 2002.

Curtea a respins ca

neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor, deoarece reclamanta nu a

făcut nici o dovadă privind suportarea vreunui prejudiciu prin neprimirea

cererii sale.

Ministerul Afacerilor Externe

Recurentul a arătat că

instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii,

întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al

termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare

argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea

reclamantului de redobândire a cetățeniei române.

Autoritatea recurentă a

precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia

litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le

revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea

obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova

spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române

într-un termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat că

nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba

de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a precizat că

începând cu data de 16 august 2010, în toate localitățile consulare din

Republica Moldova, procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are

loc fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de

intenție, considerând că cererea reclamantului a rămas fără obiect, deoarece

procedura de invitare pentru depunerea cererilor a devenit caducă la acest

moment.

Recurentul a arătat că

autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a

menționat că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr.

354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea

nr. 21/1991.

S-a arătat și faptul că,

de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția

consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un

drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la

serviciile birourilor teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie.

II.

Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

In conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de

naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române

împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare

ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul

în străinătate.

Înalta Curte a constatat

că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și dorința de redobândire a

cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Înalta Curte reține că

în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată

că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință

în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just

echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie

protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și

exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a

acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii

cetățeniei române.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența

unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza

de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul

cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că

întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența,

în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată

(cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii

Cehe).

In opinia Înaltei Curți

litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este

de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la

care privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte

nu poate primi apărarea formulată de

recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția

recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia

toate diligentele pentru rezolvarea situației create.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil

avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin urmare, așa cum în

mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în

vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un

refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. De

asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de

redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de

a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră

necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum

și în actele internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a

cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of.

nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat

să

facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau

eliberarea unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire

la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte,

pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu

mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a

cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi

și le va respinge ca nefondate.

Înalta Curte a constatat

că, până la data introducerii acțiunii, cererea reclamantului nu primise vreo

rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu

intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea

pârâtă.

Faptul că în prezent

reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă

ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o

soluționare a cererilor sale.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2835 din 11

iunie 2010 a Curții de Apel București,secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2011.