ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5507/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la 03 februarie 2010, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând: - să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei romane și, pe cale de consecință, să fie obligat să îi primească cererea de redobândire a cetățeniei române de îndată; - să fie obligat pârâtul să îi acorde daune morale în cuantum de 5000 lei. 1. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 2835 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte cererea reclamantului B.L.

în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, a fost constatat refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a cererii reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și a fost obligat pârâtul să primească deîndată cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române. Instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind plata daunelor morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pe data de 04 mai 2009, reclamantul s-a adresat cu o primă cerere scrisă Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău. La 26 noiembrie 2009 și 14 ianuarie 2010, reclamantul a depus o noi cereri scrise de programare prin poștă.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamantul a fost vătămat în dreptul său privind depunerea și înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române, drept reglementat de Legea nr. 21/1991, drept conferit foștilor cetățeni români și descendenților acestora până la gr. II care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor și fără voia lor, deoarece nici până la momentul introducerii acestei acțiuni, la peste un an de la data formulării primei cereri nu a fost invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei. Instanța a constatat că nici Legea nr. 21/1991 republicată și nici Legea nr. 554/2004 nu derogă de la termenul general de 30 de zile, în care trebuie soluționată o cerere.

Legea nu face distincție intre autoritățile publice în privința termenului în funcție de volumul activității lor. Curtea a apreciat că s-a depășit termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de către România prin Legea nr. 396/2002 publicată în M.Of. Partea I nr. 490 din 09 iulie 2002. Curtea a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor, deoarece reclamanta nu a făcut nici o dovadă privind suportarea vreunui prejudiciu prin neprimirea cererii sale. 2. Recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe Recurentul a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române.

Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt. Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a precizat că începând cu data de 16 august 2010, în toate localitățile consulare din Republica Moldova, procesarea cererilor de redobândire a cetățeniei române are loc fără programare și fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenție, considerând că cererea reclamantului a rămas fără obiect, deoarece procedura de invitare pentru depunerea cererilor a devenit caducă la acest moment. Recurentul a arătat că autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a menționat că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991. S-a arătat și faptul că, de la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile birourilor teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: In conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și dorința de redobândire a cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române. Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe). In opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia toate diligentele pentru rezolvarea situației create. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of.

nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie. Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va respinge ca nefondate. Înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererea reclamantului nu primise vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a cererilor sale. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2835 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București,secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2011.