ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5485/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5485/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curtea de Apel București reclamanții B.M., ș.a.,în contradictoriu cu pârâtul

Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, au solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de

pârât.

Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința nr. 187 din 13 ianuarie

2010 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția lipsei de interes ca

neîntemeiată și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții B.M., ș.a., personal

auxiliar de specialitate și conex din cadrul Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în contradictoriu cu

pârâtul Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție,

în sensul că a fost anulată Decizia nr. 95 din 02

iulie 2009

emisă de procurorul șef al D.I.I.C.O.T.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că

prin

Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Procurorul General s-a dispus începând cu data de 01

iunie 2009, suspendarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis anterior.

Prin Ordinul nr. 526/2009 Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Procurorul General a dispus ca,

începând cu data de 01 martie 2009 procurorii din Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția de investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, parchetele de pe lângă curțile de apel,

tribunale, judecătorii precum și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor

și procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

parchetele de pe lângă curțile de apel, beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Instanța de fond a constatat că, prin Ordinul

nr. 1472 din 02 iulie 2009, Procurorul General a dispus ordonatorilor de

credite ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 și în viitor să se

achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Prin decizia nr. 95 din 2 iulie 2009

emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. s-a dispus suspendarea aplicării

deciziei nr.45/5 martie 2009 a Procurorului Șef al D.I.I.C.O.T. care transpunea

în cadrul acestei direcții, Ordinul nr. 526/2009 al procurorului general sau cu

alte cuvinte, transpunerea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009.

Instanța de primă jurisdicție a

reținut că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca

autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor

să se întemeieze pe lege, impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor

exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. S-a reținut că

dispozițiile art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului

auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea

prevăd că salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor

publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești,

parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției,

Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se

stabilește prin lege specială.

Instanța de fond a constatat că

decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Șef al D.I.I.C.O.T. a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor legale, întrucât s-a procedat la suspendarea

plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, în afara

cazurilor și condițiilor prevăzute de actele normative care reglementează statutul

personalului auxiliar și conex din sistemul justiției.

Instanța de fond a reținut că actul

administrativ contestat contravine și prevederilor art. 15 alin. (2) din

Constituția României, întrucât a fost încălcat în mod evident principiul

neretroactivității legii civile, în condițiile în care acesta a fost emis la

data de 02 iulie 2009, iar suspendarea Deciziei nr. 45/2009 s-a dispus începând

cu data de 01 iunie 2009.

Esențială în examinarea respectării

principiului neretroactivității legii civile este data de la care a intervenit

diminuarea drepturilor salariale, iar nu data scadenței plății acestora.

Instanța a constatat că au fost avute

în vedere la emiterea actului administrativ contestat, astfel cum rezultă din

preambulul acestuia, dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009,

potrivit cărora, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca

obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea

personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31

decembrie 2009, se va realiza conform procedurii prevăzute de acest act

normativ.

Instanța constată că aceste prevederi

legale nu pot fi invocate ca temei al suspendării plății sporului de 50%,

întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii

reprezentate de hotărâri judecătorești și nu plata lunară a drepturilor

salariale cuvenite personalului auxiliar și conex din sistemul justiției.

Începând cu data de 01 martie 2009,

plata sporului de 50%, dispusă prin Decizia nr. 45 din 05 martie 2009, a avut

ca temei dispozițiile legale care reglementează acest spor, respectiv art. 47

din Legea nr. 50/1996.

În acest sens, se au în vedere

considerentele Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în care s-a reținut inaplicabilitatea

normelor de abrogare conținute în art.

I

pct. 42 și în art.

IX

alin. (2) din O.G. nr. 83/2000, ceea ce impune ca

instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din

Legea nr. 50/1996.

În consecință, Curtea constată că

obligația pârâtului de plată lunară a acestui spor este stabilită de

prevederile legale menționate și nu prin hotărâri judecătorești, astfel încât O.U.G.

nr. 71/2009 nu este incidență cu privire la drepturile salariale solicitate de

reclamanți.

Un alt element de nelegalitate al

actului administrativ contestat este reprezentat de faptul că măsura

suspendării aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a fost dispusă

începând cu data de 01 iunie 2009, fără a se preciza momentul până la care

aceasta operează și fără a se avea în vedere că este de esența instituției

juridice a suspendării faptul că aceasta poate produce efecte juridice doar pe

durată determinată.

Procurorul Șef al Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Prin motivele de recurs pârâtul

critică sentința pronunțată în cauză pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.

4, 7, 8 și 9 cu aplicarea art. 304

l

C. proc. civ.

In raport de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea

materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

Recurentul a arătat că instanța de

fond nu a dispus comunicarea hotărârii pronunțate în cauză către pârât, fiind

încălcate astfel principiile consacrate de dispozițiile art. 21 din Constituția

României, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, principii ce vizează dreptul la apărare, dreptul

liberului acces la justiție, dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul

la un recurs efectiv.

În temeiul art. 137 C. proc. civ. a

fost invocată excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a

deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.I.I.C.O.T.

Astfel, s-a arătat că actul

administrativ atacat este un act administrativ normativ, care a fost anulat

prin sentința nr. 196/CA din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea în dosarul nr. 922/35/2009, astfel încât efectele anulării actului

atacat determină lipsirea reclamanților din cauza de față de interes în

promovarea și susținerea acțiunii ce vizează anularea aceluiași act

administrativ.

Recurentul a criticat soluția

instanței de fond arătând că prin anularea actului atacat instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de

salarizare a personalului auxiliar de specialitate și personalului conex,

schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind

pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că în mod greșit instanța

de fond a reținut că decizia contestată are caracter retroactiv, întrucât

noțiunea de retroactivitate trebuie raportată la data de scadență a drepturilor

bănești.

Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Analizând cu prioritate excepția

lipsei de interes a acțiunii, invocată de recurent în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată.

Înalta Curte reține că anularea

actului administrativ arătat, după declanșarea controlului judecătoresc de

legalitate a acestuia, nu lipsește de interes acțiunea în contencios

administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu

prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004

reglementează, prin art. l alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios

subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu

numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei

vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în

lipsa căruia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29

iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 Semestrul

II,

Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106).

Pe cale de consecință, instanța de

recurs reține că în pofida anulării actului atacat prin hotărâri judecătorești,

reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și

intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru

perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce

formează obiectul litigiului.

Sub aspectul motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control

judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea

din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că aprecierile

instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca

obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri

judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială

stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii

până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea

reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al

reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Este neîntemeiat motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

In conformitate cu dispozițiile art. 261

alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care

se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt

și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța

este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi

sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar

cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată

și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum

și cele pentru care au fost respinse cererile părților, cerință îndeplinită în

speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului

administrativ atacat.

Sub aspectul motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile formulate în sensul că, în mod greșit,

Curtea de Apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile

art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse cu ocazia

respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate în sensul

că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de control judiciar apreciază

că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri

judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009

care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătorești

devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidența ordonanței de

urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a prevăzut expres plata în

concret a unei sume de bani expres determinată.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat

a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și

contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar

reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul retroactiv

al actului atacat, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și

dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a

plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o

diminuare a

drepturilor salariale ale reclamanților, aferente muncii

prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

Împrejurarea

căpiata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a

se face în iulie

2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al

actului administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin

emiterea actului atacat, cu nesocotirea

principiului

neretroactivității, se aduce atingere principiului securității raporturilor

juridice, care este implicit în toate articolele

Convenției Europene a Drepturilor

Omului

și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea

reclamanților, cu privire la drepturile salariale

ce li se cuveneau pentru munca deja

prestată

în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului

lunii

iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte

reține că, prin emiterea actului

administrativ

cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității

raporturilor juridice, autoritatea emitentă, a manifestat un evident exces de

putere în

sensul art. 2 alin. (1)

lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert

al

reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în

cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Susținerea recurenților în sensul că

anularea actului este lipsită de obiect în privința producerii efectelor

juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din

anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât

legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii

lui și nu poate fi validat de reglementări emise sau adoptate la un moment

ulterior.

In consecință, în raport de cele mai

sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism împotriva sentinței nr. 187 din 13 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2011.