ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 913 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a r

espins excepția lipsei de interes invocată de

pârâtul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

; a admis acțiunea

principală

formulată

de G.D., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice; a anulat Ordinul nr. 1472/2009 și decizia nr. 95/2009 emise

de pârât și a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția lipsei de interes, instanța a

constatat că reclamanții justifică un interes, ca și condiție de exercitare a acțiunii,

dovedind un folos practic direct rezultat din eventualitatea admiterii acesteia,

argumentul prezentat de pârât în susținerea excepției nefiind nici susținut

probatoriu, nici cu relevanță juridică, astfel că a respins

excepția invocată.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată

în

parte, în ceea ce privește capetele de cerere

având ca obiect anularea O

rdinului

nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casatie și Justiție și

a adresei

nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministrului Finanțelor Publice

.

S-a reținut că prin ordinul atacat s-a dispus, începand

cu data de 01 iunie 2009,

suspendarea

aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin care se

dispusese plata lunară

către procurori a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%.

S-a mai

reținut că au fost avute în vedere la emiterea ordinului contestat, astfel cum

rezultă din preambulul acestuia, disp. art. 1 alin.

(1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit

cărora

plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect

acordarea unor drepturi de natură salarială

stabilite în favoarea

personalului

din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de

31 decembrie 2009,

se va realiza după o procedură de executare care începe

astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu,

iar în anii 2011 și 2012 se plătește câte 33% din valoarea titlului executoriu,

a

ceste dispoziții fiind aplicabile,

conform art. 3 din ordonanță și pentru plățile restante la sumele aferente

titlurilor executorii aflate sub incidența

prevederilor O.U.G. nr. 75/2008.

Instanța a constatat că prevederile legale sus menționate

nu pot fi invocate ca temei al suspendării plății

sporului de 50%, întrucât ele reglementează

plata sumelor prevăzute în titlurile

executorii

reprezentate de hotărâri judecătorești și nu plata lunară a

drepturilor salariale cuvenite procurorilor și judecătorilor.

S-a apreciat că nu se poate considera că, începând cu

data de 01 martie 2009, plata

acestui

spor, dispusă prin ordinul nr. 526 din 03 martie 2009, s-a facut în baza unor

hotărâri judecătorești obținute de reclamanți, ci a avut

ca temei dispozițiile legale

care

reglementează acest spor, respectiv disp. art. 47 din Legea

nr. 50/1996.

Î

n consecință, instanța de fond a constatat că obligația

pârâtului de plată lunară a

acestui

spor este stabilită de prevederile legale sus menționate și nu prin

hotărâri judecătoresti, astfel încât O.U.G. nr. 71/2009

nu este incidentă cu privire

la

drepturile salariale solicitate de reclamanți.

De asemenea, instanța a constatat că ordinul a fost emis

cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit

cărora drepturile salariale

ale judecătorilor

și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute

de această lege.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că la

emiterea ordinului contestat nu a fost avut în vedere niciunul din

cazurile prevăzute de această lege, care să justifice

diminuarea drepturilor

salariale ca urmare a

suspendării acordării unuia dintre sporurile

reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act

normativ care nu este

incident cu privire la

plata sporului în litigiu, având, așa cum s-a arătat, un

alt domeniu de aplicare.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că Ordinul

nr. 1472/2009 reprezintă pentru reclamanți un

act administrativ vătămător în

sensul art. 1

din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale

anterior menționate și producând vătămarea dreptului

reclamanților

recunoscut de lege de a obține lunar

veniturile salariale în integralitate, cu

toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în

vigoare.

Pentru aceleași argumente, apărând ca nelegală și decizia

nr. 95 din 02 iulie 2009 dată în

transpunerea Ordinului susmenționat și având același conținut (aspect

necontestat de pârât)

, instanța a dispus și

anularea acesteia, văzând dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cererea de chemare în garanție, s-a reținut

că este neîntemeiată

,

în raport de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc.

civ.,

constatându-se că prin această cerere s-a

solicitat ca

Ministerul Finanțelor Publice să ia act de

obligativitatea adoptării unui

proiect de

rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare

care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea

la care se referă

textul de lege menționat,

astfel încât cererea

a fost respinsă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivle de recurs formulate, pârâtul

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică sentința

civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ. și solicită admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de anulare ca

nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerul

Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată.

În raport cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate

aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării

de fapt și de drept.

Având în vedere că

reclamanții - procurori au solicitat anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009

al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, iar reclamanții - personal auxiliar de specialitate și conex au

solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Șef al

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism și în raport de pronunțarea instanței de fond prin care a fost admisă

acțiunea în contradictoriu doar cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și au fost anulate "Ordinul

nr. 1472/2009 și Decizia nr. 95/2009 emise de pârât", în condițiile în

care Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a fost emisă de Procurorul Șef al

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

și nu de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, recurentul-pârât invocă excepția lipsei calității procesuale

pasive a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și solicită introducerea în cauză a Procurorului Șef al

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism.

Arată recurentul că în

aceste condiții este evident că Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție nu îi poate fi opozabil capătul de cerere

formulat de reclamanții - personal auxiliar de specialitate, privitor la

anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Șef al Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar

instanța de fond în mod greșit a reținut că

aceasta

a fost emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație

și Justiție.

Față de cele expuse, recurentul

solicită:

- admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respingerea acțiunii reclamanților

- personal auxiliar de specialitate și conex față de acest pârât, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- introducerea în

cauză, în calitate de pârât, a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în raport de cererea

acestora;

- pe fond, casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, cu

indicația expresă - conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) și alin. (3) C.

proc. civ.

-

de citare și introducere în cauză în calitate de pârât a Procurorului Șef al

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism.

Totodată,

recurentul-pârât invocă

excepția

lipsei de interes î

n

promovarea acțiunii de către reclamanții - procurori, având în vedere că prin

sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr.

922/35/2009 al Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deja în

mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în

raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004,

reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor și intereselor lor.

Sub aspectul

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea

ordinului atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin

adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților și personalului

auxiliar de specialitate și conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu

aplicarea greșită a legii.

Recurentul-pârât mai

arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul

contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de

13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speță,

noțiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de

scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în

motivele de recurs formulate că ordinul supus controlului de legalitate prin

prezenta acțiune a fost emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a

Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării

în vigoare a Ordonanței O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

Apreciază

recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor

Publice cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate

obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat și de a executa dispozițiile

Ordinului nr. 526/2009, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că

emiterea ordinului atacat reprezintă un exces de putere din partea autorității

emitente.

Sub aspectul

motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține

că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art.

2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este

de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi

exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în

cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Prin urmare,

Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a

încadrat executarea acestora în prevederile legii.

Se mai arată de către

recurent că instanța de fond

a recunoscut că plata acestui spor este efectul

executării unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și totuși în

mod contradictoriu a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr. 71/2009, că plata pentru viitor a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică a fost generată tot de existența unor hotărâri judecătorești și că

pronunțându-se astfel, instanța de fond nu a făcut altceva decât să adauge la

lege, prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actelor

normative incidente, hotărârea adoptată fiind dată cu aplicarea greșită a

legii.

Concluzionează

recurentul că, atâta timp cât O.U.G. nr. 71/2009 se află în vigoare, este de

netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi

exercitată, că anularea ordinului dedus judecății reprezintă o ingerință gravă

a instanței

judecătorești în atribuțiile

puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a

dispozițiilor

constituționale privind separația între puterile statului.

Mai susține

recurentul-pârât că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în

privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.

Recurentul apreciază că

instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea

reclamanților G.D. ș.a., reținând

în mod greșit că dispozițiile art. 60-63 C.

proc. civ. nu au aplicabilitate în speță.

Se arată că în cazul

de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în

garanție de către aceasta există în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004,

republicată

-

privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și

parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, că rolul Ministerului

Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de

stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, de

proiectele de rectificare a acestor bugete și de a dispune măsuri pentru

aplicarea politicii fiscal-bugetare naționale, respectiv de a monitoriza

execuția bugetară.

Având în vedere

dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de

ordonator principal de credite, a fost în imposibilitate de a dispune de

fonduri bugetare pentru plata sporului solicitat pentru perioada supusă

controlului judecătoresc.

Pentru aceste motive

și având în vedere cele dispuse de instanță, era necesară obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să vireze Ministerului Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele acordate de instanță prin

hotărâre.

În concluzie, recurentul

arată că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite

condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul

practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, că interesul

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic și solicită a

dmiterea cererii de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost

formulată.

Analizând cu

prioritate excepția lipsei de obiect

a acțiunii, invocată de recurentul-pârât

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție este

neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu

data emiterii lor și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a

drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada în care actele

respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice pe care

le-au produs.

Astfel fiind,

adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care

produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ

ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea

reclamanților.

Sub acest aspect,

instanța reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1),

art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul

căruia instanța are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu

legea, cât și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori

într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul

s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată

în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București,

2008, p. 106).

Pentru aceleași

argumente, instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes

invocată de recurentul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, deoarece reclamanții justifică un interes legitim

actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a

fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au produs efectele

juridice.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefundat, pentru

considerentele în continuare arătate.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Sub aspectul

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea

atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este

neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la

prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține

că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr.

71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea

unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din

sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or

este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului

de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei

anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de

urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică.

Sub aspectul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că

în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile

O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat

la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de

urgență.

Pentru argumentele

expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile

recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi

puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reținute anterior, instanța

de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului,

stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin

O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești

devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani

determinată.

Sub aspectul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are

caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta

Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește

capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT,

reținând că prin

actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu

încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite

reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății

efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata

salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține

că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter

retroactiv și contravin

dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în

dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de

autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate

de acest text de lege.

Astfel, este de

necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul

– General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al

Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT,

atâta timp cât actele au fost emise în cursul

lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului

în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor

salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară,

respectiv în cursul lunii iunie.

În

același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 24/2000

privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași

lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează

obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise

cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată,

care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în

cauza dedusă judecății.

Împrejurarea

că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data

de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate nu este de natură

a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta

Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea

principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției

Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO,

atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce

li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost

înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei

retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe

cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor două acte administrative

atacate cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului

securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta

cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit.

n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților

de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul

previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Înalta

Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că

obligația pârâtului de plată lunară a

sporului solicitat este stabilită de prevederile legale

menționate și nu prin

hotărâri judecatorești,

astfel încât O.U.G. nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire

la drepturile salariale solicitate de reclamanți și că

ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale

ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate

sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege.

Se apreciază că

susținerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de

obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere

prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ

contestat se verifică la momentul emiterii sale și nu poate fi validată de

reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod

corect a reținut instanța de fond că ordinul atacat a fost emis și cu

încălcarea

dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de

autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate

de acest text de lege.

Se apreciază, totodată, că în mod corect a reținut

instanța de fond că, pentru aceleași argumente, apare ca nelegală și decizia

nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Ministerul Public – DIICOT, dată în

transpunerea Ordinului susmenționat.

Înalta Curte constată că este corectă soluția instanței

de fond și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 60 C. proc.

civ., întrucât nu se poate reține

existența în sarcina acestei instituții a

unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a

reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe

existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu,

tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui

bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de

stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform

principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor

Publice nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede,

în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza

propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce

revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și

în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr.

34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în

baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali

de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de

credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici

posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de

credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice

stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care

instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor

executorii.

În consecință,

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a

fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin

ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C.

proc. civ.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va

respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 913 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2011.