ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 913 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a r espins excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ; a admis acțiunea principală formulată de G.D., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice; a anulat Ordinul nr. 1472/2009 și decizia nr. 95/2009 emise de pârât și a respins cererea de chemare în garanție ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei de interes, instanța a constatat că reclamanții justifică un interes, ca și condiție de exercitare a acțiunii, dovedind un folos practic direct rezultat din eventualitatea admiterii acesteia, argumentul prezentat de pârât în susținerea excepției nefiind nici susținut probatoriu, nici cu relevanță juridică, astfel că a respins excepția invocată.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte, în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea O rdinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justiție și a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministrului Finanțelor Publice . S-a reținut că prin ordinul atacat s-a dispus, începand cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se dispusese plata lunară către procurori a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%. S-a mai reținut că au fost avute în vedere la emiterea ordinului contestat, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, disp.

art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 și 2012 se plătește câte 33% din valoarea titlului executoriu, a ceste dispoziții fiind aplicabile, conform art. 3 din ordonanță și pentru plățile restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 75/2008.

Instanța a constatat că prevederile legale sus menționate nu pot fi invocate ca temei al suspendării plății sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești și nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor și judecătorilor. S-a apreciat că nu se poate considera că, începând cu data de 01 martie 2009, plata acestui spor, dispusă prin ordinul nr. 526 din 03 martie 2009, s-a facut în baza unor hotărâri judecătorești obținute de reclamanți, ci a avut ca temei dispozițiile legale care reglementează acest spor, respectiv disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996. Î n consecință, instanța de fond a constatat că obligația pârâtului de plată lunară a acestui spor este stabilită de prevederile legale sus menționate și nu prin hotărâri judecătoresti, astfel încât O.U.G.

nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanți. De asemenea, instanța a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că la emiterea ordinului contestat nu a fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege, care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata sporului în litigiu, având, așa cum s-a arătat, un alt domeniu de aplicare.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că Ordinul nr. 1472/2009 reprezintă pentru reclamanți un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate și producând vătămarea dreptului reclamanților recunoscut de lege de a obține lunar veniturile salariale în integralitate, cu toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în vigoare. Pentru aceleași argumente, apărând ca nelegală și decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 dată în transpunerea Ordinului susmenționat și având același conținut (aspect necontestat de pârât) , instanța a dispus și anularea acesteia, văzând dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cererea de chemare în garanție, s-a reținut că este neîntemeiată , în raport de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se că prin această cerere s-a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se referă textul de lege menționat, astfel încât cererea a fost respinsă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivle de recurs formulate, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică sentința civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea cererii de anulare ca nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată. În raport cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

Având în vedere că reclamanții - procurori au solicitat anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar reclamanții - personal auxiliar de specialitate și conex au solicitat anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și în raport de pronunțarea instanței de fond prin care a fost admisă acțiunea în contradictoriu doar cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și au fost anulate "Ordinul nr. 1472/2009 și Decizia nr. 95/2009 emise de pârât", în condițiile în care Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a fost emisă de Procurorul Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nu de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul-pârât invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și solicită introducerea în cauză a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Arată recurentul că în aceste condiții este evident că Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu îi poate fi opozabil capătul de cerere formulat de reclamanții - personal auxiliar de specialitate, privitor la anularea Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar instanța de fond în mod greșit a reținut că aceasta a fost emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de cele expuse, recurentul solicită: - admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respingerea acțiunii reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex față de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; - introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în raport de cererea acestora; - pe fond, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, cu indicația expresă - conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ. - de citare și introducere în cauză în calitate de pârât a Procurorului Șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Totodată, recurentul-pârât invocă excepția lipsei de interes î n promovarea acțiunii de către reclamanții - procurori, având în vedere că prin sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 922/35/2009 al Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deja în mod irevocabil anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor și intereselor lor.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate și conex, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât mai arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speță, noțiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că ordinul supus controlului de legalitate prin prezenta acțiune a fost emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a Ordonanței O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat și de a executa dispozițiile Ordinului nr. 526/2009, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea ordinului atacat reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Prin urmare, Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii. Se mai arată de către recurent că instanța de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și totuși în mod contradictoriu a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr. 71/2009, că plata pentru viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost generată tot de existența unor hotărâri judecătorești și că pronunțându-se astfel, instanța de fond nu a făcut altceva decât să adauge la lege, prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, hotărârea adoptată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Concluzionează recurentul că, atâta timp cât O.U.G. nr. 71/2009 se află în vigoare, este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată, că anularea ordinului dedus judecății reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Mai susține recurentul-pârât că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009. Recurentul apreciază că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților G.D. ș.a., reținând în mod greșit că dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în speță.

Se arată că în cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, că rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, de proiectele de rectificare a acestor bugete și de a dispune măsuri pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare naționale, respectiv de a monitoriza execuția bugetară.

Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, a fost în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata sporului solicitat pentru perioada supusă controlului judecătoresc. Pentru aceste motive și având în vedere cele dispuse de instanță, era necesară obligarea Ministerului Finanțelor Publice să vireze Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele acordate de instanță prin hotărâre.

În concluzie, recurentul arată că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, că interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic și solicită a dmiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată. Analizând cu prioritate excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că această excepție este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). Pentru aceleași argumente, instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece reclamanții justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefundat, pentru considerentele în continuare arătate. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT, reținând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege. Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul – General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009 a Procurorului șef al DIICOT, atâta timp cât actele au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate trebuia să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor două acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că obligația pârâtului de plată lunară a sporului solicitat este stabilită de prevederile legale menționate și nu prin hotărâri judecatorești, astfel încât O.U.G.

nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanți și că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege. Se apreciază că susținerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că ordinul atacat a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege. Se apreciază, totodată, că în mod corect a reținut instanța de fond că, pentru aceleași argumente, apare ca nelegală și decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Ministerul Public – DIICOT, dată în transpunerea Ordinului susmenționat. Înalta Curte constată că este corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 60 C. proc.

civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina acestei instituții a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009). În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. În aceste condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. În consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 913 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.