ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1149 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității și, totodată, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii, respingându-se, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta O.P.M. în contradictoriu cu pârâții G.E., P.F., P.M., F.M. și M.B. prin P.G., prin care aceasta a cerut să se constate că imobilul din București, șos. Chitilei, teren și construcție a fost preluat de stat fără titlu valabil, să se constate că reclamanta a dobândit proprietatea acestui bun, prin moștenire legală și testamentară și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest bun, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta a solicitat stabilirea pretențiilor sale în contradictoriu cu pârâții G.E., A.M. și M.B., însă la termenul de judecată din 6 martie 2009, în fața Judecătoriei sectorului 1 București și-a modificat cererea inițială, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu F.M., moștenitoarea pârâtei A.M., în prezent decedată. De asemenea, la data de 1 septembrie 2009, în fața Tribunalului București, reclamanta și-a modificat din nou cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că dorește să se judece în contradictoriu și cu pârâții P.F. și P.M., ambele fiind titulare de rol fiscal pentru imobilul din șos.

Chitilei, București, sector 1. În privința excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate că aceasta a dovedit că este moștenitoarea fostului proprietar al imobilului din București, șos. Chitilei, raionul G.R., bun dobândit în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32717 din 5 noiembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel încât se justifică calitatea sa procesuală activă în cauza de față. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții G.E. și M.B., s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Aceasta întrucât, pe terenul de la adresa menționată se aflau 3 corpuri de casă, imobilul în întregul său a fost preluat în temeiul Decretului nr. 224/1951, iar potrivit adresei de la SC R.V.

SA, doar parte din imobil a fost înstrăinat către numitele G.E. și A.M., respectiv apartamentele din corpul A. Întrucât din cele 3 corpuri de case aflate pe teren au fost înstrăinate doar apartamentele 1 și 2 din corpul A, iar din totalul suprafeței de 313,4 m.p. (rezultați din acte) s-a înstrăinat doar suprafața de 101,72 m.p. (teren sub construcția corp A), rezultă că M.B. mai deține în prezent parte din imobil, atât construcții, cât și teren, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză. Excepția de tardivitate a introducerii acțiunii este neîntemeiată, ea fiind invocată greșit de către pârâta G.E. care a confundat acțiunea în revendicare de drept comun introdusă de reclamantă cu acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile art. 45/46 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește excepția de inadmisibilitate, s-a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare, cât și în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilesc că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care autoarea reclamantei a și înțeles să o urmeze, formulând o notificare pentru solicitarea restituirii imobilului revendicat în prezenta cauză.

S-a apreciat că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate tară un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane. Prima instanță a mai arătat că persoana îndreptățită are la îndemână doar procedura administrativă și în situația în care, deși la dosarul administrativ au fost atașate toate actele doveditoare, iar unitatea notificată nu a înțeles să răspundă în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea solicitării soluționării notificării pe fond de către instanța de judecată, însă tot în cadrul dat de prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinței, în termen legal, a declarat apel reclamanta susținând că acțiunea în revendicare este admisibilă inclusiv prin raportare la Decizia nr. 33/2008, ale cărei considerente sunt chiar în sprijinul acceptării ca admisibilă a unei astfel de acțiuni care, potrivit îndrumărilor, ar trebui cercetată pe fond. Apelanta reclamantă a susținut că deține un „bun" sub forma unui interes patrimonial, în sensul Convenției în condițiile în care s-a recunoscut de instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și, deci, existența dreptului de proprietate în patrimoniul său. Consideră că dreptul său cu privire la acest bun i-a fost încălcat prin deținerea imobilului de către terți care l-au cumpărat de la un neproprietar, combinată cu neacordarea despăgubirilor reale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind de notorietate că F.P.

nu este funcțional. Prin decizia civilă nr. 158/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat în parte sentința și a trimis cauza instanței de fond pentru soluționarea acțiunii în revendicare. În considerentele deciziei s-a reținut că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în cazul imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Totuși, dacă aceste considerente sunt valabile în privința acțiunii în revendicare îndreptată împotriva M.B., nu același lucru s-ar putea susține în privința pretențiilor reclamantei îndreptate împotriva terților cumpărători de la stat ai părții din imobilul situat în șos.

Chitilei, sector 1, rezolvarea dată de prima instanță acestora contravenind deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (al cărei conținut nici măcar nu este amintit în cuprinsul hotărârii apelate) și, în special, acelor dezlegări ale instanței supreme, obligatorii pentru toate instanțele în virtutea dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., prin care se arată că acțiuni similare celei de față nu numai că nu pot fi excluse de plano, în toate situațiile, ca urmare a existenței Legii nr. 10/2001, dar că ele trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând procedeul comparării titlurilor concurente și făcând total abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Într-adevăr, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, o astfel de cale neputând fi promovată atunci când cererea în revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva uneia din entitățile menționate de art. 21 alin. (l) și (2) din Legea nr. 10/2001. Cum între aceste subiecte cărora foștii proprietari li se puteau adresa cu notificare, nu se regăsesc și cumpărătorii foști chiriași, care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță, ei nefiind implicați în procedura Legii nr. 10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă împotriva acestora calea procedurii speciale reglementată de această lege.

Pentru a i se putea cerceta pretențiile afirmate în concursul cu chiriașul cumpărător și pentru a i se cerceta dreptul invocat, reclamantei trebuie să i se asigure accesul la o instanță, acces care i-a fost îngrădit prin soluția primei instanțe. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta F.M., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă și față de terții dobânditori. Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a statuat că în concursul dintre legea specială și cea generală se aplică legea specială, or, în speță, reclamanta nu a urmat procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că accesul la justiție al reclamantei a fost îngrădit prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, și a interpretat greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

La termenul de judecată din data de 14 martie 2012, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului, având a se pronunța, cu prioritate, asupra excepției tardivității acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat peste termenul legal. Analizând lucrările dosarului și ținând cont și de susținerile părților, s-a constatat că decizia atacată a fost comunicată recurentei la data de 14 martie 2011, iar recursul s-a depus la poștă la data de 30 martie 2011. Față de aceste date, recursul a fost declarat în termen, iar excepția tardivității se va respinge. Recursul nu este fondat. Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută pentru următoarele considerente.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincția între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 alin. (4) C. proc.

civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În cauză, la soluționarea fondului, instanța va stabili care dintre părțile în litigiu se prevalează de un bun actual sau de o speranță legitimă ținând seama că C.E.D.O.

vizează doar protejarea drepturilor concrete efective. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta F.M. împotriva deciziei nr. 158/ A din 15 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.