ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1838/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1149 din 29 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, au fost respinse, ca

neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității

procesuale pasive și excepția tardivității și, totodată, a fost admisă excepția

de inadmisibilitate a acțiunii, respingându-se, ca inadmisibilă, cererea de

chemare în judecată formulată de către reclamanta O.P.M. în contradictoriu cu

pârâții G.E., P.F., P.M., F.M. și M.B. prin P.G., prin care aceasta a cerut să

se constate că imobilul din București,

șos.

Chitilei, teren și construcție a fost preluat de stat fără titlu

valabil,

să se constate că reclamanta a dobândit proprietatea acestui bun, prin moștenire

legală și testamentară și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest bun, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, prima

instanță a reținut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta a

solicitat stabilirea pretențiilor sale în

contradictoriu

cu pârâții G.E., A.M. și M.B.,

însă la termenul de judecată din 6 martie

2009, în fața Judecătoriei sectorului 1 București și-a modificat cererea

inițială, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu F.M.,

moștenitoarea pârâtei A.M., în prezent decedată.

De asemenea, la data de 1 septembrie 2009,

în fața Tribunalului București,

reclamanta

și-a modificat din nou cererea de chemare în judecată sub aspectul

cadrului

procesual pasiv, arătând că dorește să se judece în contradictoriu și cu

pârâții P.F. și P.M., ambele fiind titulare de rol fiscal pentru imobilul din

șos. Chitilei, București, sector 1.

În privința excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, prima instanță a reținut, pe baza probelor

administrate că aceasta a dovedit că este moștenitoarea fostului proprietar al

imobilului din București, șos. Chitilei, raionul G.R., bun dobândit în temeiul

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32717 din 5 noiembrie 1942 de

Tribunalul Ilfov, secția

notariat, astfel

încât se justifică calitatea sa procesuală activă în cauza de față.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâții G.E. și M.B., s-a apreciat că

aceasta este neîntemeiată.

Aceasta întrucât, pe terenul de la

adresa menționată se aflau 3 corpuri de casă, imobilul în întregul său a fost

preluat în temeiul Decretului nr. 224/1951, iar potrivit adresei de la SC R.V. SA,

doar parte din imobil a fost înstrăinat către numitele G.E. și A.M., respectiv

apartamentele din corpul A.

Întrucât din cele 3 corpuri de case

aflate pe teren au fost înstrăinate

doar

apartamentele 1 și 2 din corpul A, iar din totalul suprafeței de 313,4 m.p.

(rezultați

din acte) s-a înstrăinat doar suprafața de 101,72 m.p. (teren sub construcția

corp A), rezultă că M.B. mai deține în prezent parte din imobil, atât

construcții, cât și teren, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă în

cauză.

Excepția de

tardivitate a introducerii acțiunii este neîntemeiată, ea fiind

invocată greșit de către pârâta G.E. care

a confundat acțiunea în revendicare de drept comun introdusă de reclamantă cu

acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiată

pe dispozițiile art. 45/46 din Legea nr. 10/2001.

Cât privește excepția de

inadmisibilitate, s-a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât acțiunea în

revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este

îndreptată împotriva unității deținătoare, cât și în ipoteza în care

aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor. Dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea

nr. 213/1998 stabilesc că pentru valorificarea dreptului

de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este

cea dată de Legea

nr. 10/2001, ca lege

specială, cale pe care autoarea reclamantei a și înțeles să o

urmeze,

formulând o notificare pentru solicitarea restituirii imobilului revendicat în

prezenta cauză.

S-a apreciat că foștii proprietari au

deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate tară un titlu

valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge

dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane.

Prima instanță a mai arătat că

persoana îndreptățită are la îndemână doar procedura administrativă și în

situația în care, deși la dosarul administrativ au fost atașate toate actele

doveditoare, iar unitatea notificată nu a înțeles să răspundă în termenul

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea

solicitării soluționării notificării pe fond de către

instanța de judecată, însă tot în cadrul dat de prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinței, în termen

legal, a declarat apel reclamanta susținând că acțiunea în revendicare este

admisibilă inclusiv prin raportare la Decizia nr. 33/2008, ale cărei

considerente sunt chiar în sprijinul acceptării ca admisibilă a unei astfel de

acțiuni care, potrivit îndrumărilor, ar trebui cercetată pe fond.

Apelanta reclamantă a susținut că

deține un „bun" sub forma unui

interes

patrimonial, în sensul Convenției în condițiile în care s-a recunoscut de

instanță

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și, deci, existența

dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Consideră că

dreptul său cu privire la acest bun i-a fost încălcat prin

deținerea imobilului de către terți

care l-au cumpărat de la un neproprietar, combinată cu neacordarea

despăgubirilor reale prevăzute de Legea

nr.

10/2001, fiind de notorietate că F.P. nu este funcțional.

Prin decizia civilă nr. 158/ A din 15

februarie 2011, Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat în parte

sentința și a trimis cauza instanței de fond pentru soluționarea acțiunii în

revendicare.

În considerentele deciziei s-a reținut

că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în cazul imobilelor ce intră în

sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Totuși, dacă aceste considerente sunt

valabile în privința acțiunii în

revendicare

îndreptată împotriva M.B., nu același lucru s-ar

putea susține în

privința pretențiilor reclamantei îndreptate împotriva terților cumpărători de

la stat ai părții din imobilul situat în șos. Chitilei, sector 1, rezolvarea

dată de prima instanță acestora contravenind deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție (al cărei conținut nici măcar nu este amintit în

cuprinsul hotărârii apelate) și, în special, acelor dezlegări ale instanței

supreme, obligatorii pentru toate instanțele în virtutea dispozițiilor art. 330

alin. (4) C. proc. civ., prin care se arată că acțiuni similare celei de față

nu numai că nu pot fi excluse de plano, în toate situațiile, ca

urmare a existenței Legii nr. 10/2001, dar că ele

trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând procedeul comparării

titlurilor concurente și făcând total

abstracție de efectele create prin

aplicarea legii speciale.

Într-adevăr, existența Legii nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, o astfel de cale neputând fi promovată atunci când cererea în

revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva uneia din

entitățile menționate de art. 21 alin. (l) și (2) din Legea nr. 10/2001. Cum

între aceste subiecte cărora foștii proprietari li se puteau adresa cu

notificare, nu se regăsesc și cumpărătorii foști chiriași, care au dobândit

dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță,

ei nefiind implicați în procedura Legii

nr.

10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă împotriva acestora calea

procedurii

speciale reglementată de această lege.

Pentru a i se putea cerceta

pretențiile afirmate în concursul cu chiriașul cumpărător și pentru a i se

cerceta dreptul invocat, reclamantei trebuie să i se asigure accesul la o

instanță, acces care i-a fost îngrădit prin soluția primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs pârâta F.M., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă și față de terții

dobânditori. Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a statuat

că în concursul dintre legea specială și cea generală se aplică legea specială,

or, în speță, reclamanta nu a urmat procedura administrativă impusă de Legea nr.

10/2001. De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că accesul la justiție

al reclamantei a fost îngrădit prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, și a

interpretat greșit dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

La termenul de judecată

din data de 14 martie 2012, Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra recursului, având a

se pronunța, cu prioritate, asupra

excepției

tardivității acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat peste termenul

legal.

Analizând

lucrările dosarului și ținând cont și de susținerile părților, s-a

constatat că decizia atacată a fost

comunicată recurentei la data de 14 martie 2011, iar recursul s-a depus la

poștă la data de 30 martie 2011. Față de aceste date, recursul a fost declarat

în termen, iar excepția tardivității se va respinge.

Recursul nu este

fondat.

Inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare formulată după intrarea în

vigoare

a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reținută pentru următoarele

considerente.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială

care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român

în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în

sfera de reglementare a acesteia.

În acest sens legea prevede o anumită

procedură pentru a se putea obține restituirea în natura a imobilelor preluate

de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de

dispozițiile de drept comun.

Aceste argumente ar părea să interzică

posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului,

respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun și anume, acțiunea

în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face

distincția între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcție de

situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Urmând acest demers este de apreciat

că doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai

aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută

de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de

dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se

mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă

exercitarea unei acțiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege

care să interzică introducerea unei astfel de acțiuni, de drept comun,

împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu trebuie neglijate nici

aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe

potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001

nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie

să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În cauză, la soluționarea fondului,

instanța va stabili care dintre părțile în litigiu se prevalează de un bun

actual sau de o speranță legitimă ținând seama că C.E.D.O. vizează doar

protejarea drepturilor concrete efective.

În raport de

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

recursului.

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de pârâta F.M.

împotriva deciziei nr. 158/ A din

15 februarie 2011

pronunțată de

Curtea de Apel

București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2012.