ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6763/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6763/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 8

octombrie 2007, sub nr. 10684/300/2007, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței să pronunțe

o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul să-i restituie terenul în suprafață

de 126,10 mp aferent apartamentului de la parterul imobilului situat în București,

str. B., sectorul 2.

Prin sentința civilă nr. 878 din 04 februarie 2008 a Judecătoriei

sectorului 2 București s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținându-se,

în esență, că solicitarea reclamantei nu are nicio justificare probatorie din moment

ce autorul său, numitul R.I. nu avea în patrimoniu, la data înstrăinării construcției,

nici un drept asupra terenului aferent. S-a apreciat că, chiar și în situația în

care autorii numitului R.I. au dobândit în proprietate prin încheierea contractului

de vânzare - cumpărare din data de 15 decembrie 1908 dreptul de proprietate asupra

întregului imobil situat în str. B., în suprafață de 401 mp. și construcțiile edificate

pe acesta, nu se justifică cererea sa de restituire a terenului aferent întrucât

efectele juridice ale contractului de donație sunt limitate la ceea ce au intenționat

părțile să transmită, respectiv să dobândească, astfel cum rezultă din interpretarea

contractului după intenția comună a părților contractante.

Prin decizia civilă nr. 250 din 17 februarie 2009 a Tribunalului

București, s-a admis apelul declarat de reclamanta P.M., s-a anulat sentința civilă

nr. 878/2008 a Judecătoriei sectorului 2 București și, constatându-se competența

Tribunalului București pentru soluționarea cauzei în primă instanță, s-a trimis

cauza Registraturii Generale a, secțiilor civile, în vederea repartizării aleatorii

a dosarului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București

sub nr. 19062/3 din 07 mai 2009.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2009, tribunalul

a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 999 din 03 iulie 2009, Tribunalul

București, secția a IV a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins

ca fiind inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire

la excepția inadmisibilității acțiunii, că prin sentința civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei

Sectorului 2 București s-a admis acțiunea formulată de reclamantul R.I. și au fost

obligați pârâții SC A. SA și Consiliul General al Municipiului București să-i lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. B., sector

2, apartamentul de la parter.

Prin dispoziția nr. D1. a Primarului General al Municipiului

București s-a dispus restituirea în proprietatea numitului R.I. a apartamentului

situat la parterul imobilului situat în București, str. B., sector 2.

Prin contractul de donație autentificat sub nr. DO1. de

Biroul Notarului Public „G.C.M.”, R.I. a donat reclamantei P.M. apartamentul situat

la parterul imobilului situat în București, str. B., sector 2.

Prin același contract s-a prevăzut că, odată cu acest apartament

s-a transmis în favoarea reclamantei și dreptul de folosință asupra terenului aferent

apartamentului.

În speță, prin decizia civilă nr. 250/2009 a Tribunalului

București s-a calificat acțiunea formulată de reclamanți ca fiind o acțiune în revendicare

evaluabilă în bani, evaluare în funcție de care s-a stabilit competența de soluționare

a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București.

Prin decizia nr. 33/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, referitor

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Potrivit deciziei menționate mai sus, obligatorie pentru

instanțele de judecată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile

în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989 este inadmisibilă.

Astfel, pentru recuperarea imobilelor preluate abuziv în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este necesară parcurgerea procedurii

prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001, nemaifiind admisibilă acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

În speță, tribunalul a reținut că imobilul menționat mai

sus a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că potrivit

art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 fac obiectul Legii nr. 10/2001 imobilele

preluate de stat în baza acestui decret.

Tribunalul a apreciat că soluția respingerii acțiunii ca

inadmisibilă este în concordanță și cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din

Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa cum s-a stabilit atât în jurisprudența C.E.D.O. cât

și a Curții Constituționale, accesul la justiție nu este absolut, ci legiuitorul

poate stabili condițiile și formele în care o persoană poate apela la instanța de

judecată pentru protejarea drepturilor sale.

Pentru cazul de față, tribunalul a avut în vedere că, potrivit

dispozițiilor arătate mai sus, reclamanta, pentru apărarea dreptului său, avea posibilitatea

formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea

terenului respectiv, iar accesul la o instanță de judecată era asigurat de dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 176A din 11 martie 2010, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelul declarat de reclamanta P.M., a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut temeiul juridic

al prezentei acțiuni respectiv art. 480 și următoarele C. civ., având ca obiect

revendicare, fără alte conotații.

Totodată, s-a reținut că Legea nr. 18/1991 se referă la

constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor extravilane,

aceasta reglementând situația foștilor membri ai Cooperativelor Agricole de Producție,

în timp ce Legea nr. 10/2001 este o lege de reparațiune a imobilelor intravilane,

ce nu au aparținut statului în perioada 1944 - 1989.

Or, tribunalul plecând de la o acțiune în revendicare,

ajunge la două legi distincte (Legea nr. 18/1991 referitoare la imobile extravilane

și Legea nr. 10/2001 referitoare la imobile intravilane).

Modul cum s-au soluționat diferitele acțiuni formulate

de apelantă pe parcursul anului 1995, sentința civilă nr. 896 din 06 februarie 1995

a Judecătoriei Sectorului 2 București, are relevanță dacă se coroborează cu probatoriile

aflate la dosar.

Fără a mai analiza în detaliu motivarea primei instanțe,

este clar că aceasta avea de soluționat o acțiune în revendicare.

Or, este știut că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă,

inalienabilă și insesizabilă și nu poate fi soluționată pe cale de excepție cum

ar fi acea a inadmisibilității.

În funcție de mijloacele de probă aflate la dosar, de probele

administrate, urma să se procedeze în consecință, cu finalitate dacă acțiunea este

sau nu întemeiată pe baza dovezilor.

Decizia nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a apărut în anul 2007, an în care s-a formulat și acțiunea în revendicare. Or, sub

acest aspect nu se poate spune că-și găsește aplicarea în speța de față, care de

altfel se referă la terenul aferent construcției (caz care nu se circumscrie deciziei

nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât apartamentul era deja

dat în proprietate).

În atare situație s-a reținut că motivele de apel sunt

întemeiate, respectiv că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, motiv pentru care tribunalul a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare

primei instanțe.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 19062/3/2009, la data de 03 iunie 2010.

Prin sentința civilă nr. 1667 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut

că prin sentința civilă nr. 896 din 06 februarie 1995 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului

București, a fost admisă cererea formulată de numitul R.I. în contradictoriu cu

pârâții SC A. SA și C.G.M.B., pârâții fiind obligați să lase numitului R.I. în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. F.B.., sector 2, respectiv

apartamentul de la parter, reținându-se faptul că acest apartament a constituit

proprietatea soților P., autorii numitului R.I., de la care a fost preluat prin

aplicare abuzivă de către stat a Decretului nr. 92/1950.

Ulterior, la data de 10 iunie 1997, s-a încheiat contractul

de donație autentificat sub nr. DO1., prin care numitul R.I. a donat reclamantei

P.M. apartamentul situat în imobilul din București, str. F.B.., sector 2, compus

din 4 camere și dependințe, pentru care numitului R.I. i s-a recunoscut dreptul

de proprietate prin sentința civilă nr. 896/1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului

2 București definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului București.

Prin același contract de donație, odată cu transmiterea

dreptului de proprietate asupra apartamentului s-a transmis și dreptul de folosință

asupra terenului aferent locuinței conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. proprietatea este

dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut,

însă în limitele determinate de lege, aceste dispoziții legale fiind invocate de

reclamantă ca temei de drept al cererii ce face obiectul cauzei.

Examinând contractul de donație autentificat sub nr. DO1.

la BNP „G.C.M.” prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu privire

la apartamentul situat în București, str. F.B., sector 2, din cuprinsul acestui

contract rezultă fără echivoc faptul că reclamanta a devenit proprietarul imobilului

apartament, iar asupra terenului pe care se află amplasat apartamentul aceasta a

dobândit numai un drept de folosință, în cuprinsul contractului de donație nefăcându-se

nici o mențiune cu referire la terenul în suprafață de 126,1 mp revendicat de reclamantă.

Referitor la această suprafață de 126,1 mp teren pe care

reclamanta susține ca este amplasat imobilul care i-a fost donat, donatorului R.I.

nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului

București.

Pe de altă parte, acțiunea în revendicare poate fi folosită

de adevăratul proprietar al bunului revendicat sau de succesorii lui în drepturi.

Or, prin încheierea contractului de donație dintre donatorul R.I. și reclamanta

P.M. în calitate de donatar, aceasta din urmă a devenit proprietar numai în ceea

ce privește imobilul apartament, neavând nici un drept cu privire la alte bunuri

prezente sau viitoare ale donatorului, neavând drepturi succesorale față de donator

sau alte drepturi care să-i confere calitatea de a se substitui donatorului în prezenta

acțiune în revendicare a terenului.

Astfel, s-a reținut că reclamanta nu este îndreptățită

la dobândirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 126,1

mp ce face obiectul cauzei, nefăcând dovada unui drept de proprietate asupra acestuia

și neavând calitate de succesor în drepturi al adevăratului proprietar.

Prin decizia

nr.

30A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta

P.M. împotriva sentinței nr.

1667 din 12 noiembrie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că teza

juridică susținută de către reclamantă constă în faptul că, în calitate de succesoare

(prin donație) a numitului R.I., în baza contractului de donație autentificat sub

nr. DO1. la BNP G.C.M., este îndreptățită la retrocedarea terenului în suprafață

de 126,10 mp., aferent apartamentului nr. X1. de la parterul imobilului din București

str. B., sector 2.

Potrivit doctrinei de specialitate, acțiunea în revendicare

este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său,

cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Această acțiune în revendicare poate fi exercitată de către

titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În cauza de față, potrivit actelor aflate la dosar, numitul

V.P. și soția acestuia au devenit proprietari asupra imobilului situat în str. B.

cu toate „ecaretele, curtea și îmbunătățirile aflate pe dânsul”, prin contractul

de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 19 decembrie 1908 de Tribunalul

Ilfov secția Notariat.

De asemenea, potrivit jurnalului nr. J1. din 22

aprilie 1937 s-a constatat că de pe urma defunctului V.P. a rămas ca unic moștenitor

P.M., acesta testând, potrivit testamentului autentificat sub nr. TE1. din 20

februarie 1992 de Notariatul sector 2 București, lăsat de către acesta din urmă,

în favoarea lui R.I., apartamentul de la parterul imobilului situat în str. B.,

sector 2 București.

La dosarul cauzei, reclamanta a depus contractul de donație

autentificat sub nr. DO1. la B.N.P. „G.C.M.” prin care aceasta a dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului situat la parterul imobilului din București,

str. F.B., sector 2, compus din patru camere și dependințe, iar o dată cu donația

acestui apartament s-a transmis și dreptul de folosință asupra terenului aferent

locuinței.

S-a arătat că, așa cum a reținut și instanța de fond în

mod corect, din cuprinsul acestui contract rezultă fără echivoc faptul că reclamanta

a devenit proprietar doar asupra construcției, asupra terenului pe care se află

amplasat apartamentul aceasta dobândind numai un drept de folosință.

Potrivit considerentelor arătate, acțiunea în revendicare

poate fi folosită de adevăratul proprietar al bunului revendicat sau de succesorii

lui în drepturi. Or, prin încheierea contractului de donație dintre donatorul R.I.

și reclamanta P.M., în calitate de donatar, aceasta din urmă a devenit proprietar

numai în ceea ce privește apartamentul, neavând nici un drept de proprietate cu

privire la alte bunuri prezente sau viitoare ale donatorului.

Reclamanta nu a produs niciun act la dosar din care instanța

ar putea reține că aceasta ar avea drepturi succesorale față de donator sau alte

drepturi care să-i confere calitatea de a se substitui donatorului în prezenta acțiune

în revendicare a terenului.

Ca urmare, instanța de apel a constatat că reclamanta nu

este îndreptățită la dobândirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în

suprafață de 126,1 mp ce face obiectul cauzei, nefăcând dovada vreunui drept de

proprietate asupra acestuia și neavând calitate de succesor în drepturi al adevăratului

proprietar.

Curtea de Apel a reținut și că nu poate valida susținerea

reclamantei - în sensul că este îndreptățită la restituirea terenului în suprafață

de 126,1 mp. deoarece naționalizarea s-a făcut cu privire la întreg imobilul.

Astfel, prin sentința civilă nr. 896/1995 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1780/1995 a Tribunalului

București, la solicitarea donatorului R.I. s-a constatat caracterul abuziv al modalității

de preluare a apartamentului în proprietatea Statului, iar în baza art. 480 C.

civ., au fost obligați Consiliul local al Municipiului București și SC A. SA să

lase acestuia în deplină proprietate și posesie apartamentul de la parter, situat

în str. F.B., sector 2. Reclamanta, însă, nu poate continua demersul juridic al

donatorului său în sensul revendicării și în privința terenului aferent construcției

în lipsa vreunei dovezi din care să rezulte calitatea sa de succesor al adevăratului

proprietar.

Chiar dacă naționalizarea a vizat întregul imobil, curtea

de apel a avut în vedere că donatorul a solicitat restituirea numai a construcției,

în baza testamentului ce i-a fost lăsat de către fostul proprietar, prin acțiunea

asupra căreia s-a pronunțat sentința sus-menționată donatorul însuși considerându-se

prejudiciat doar prin naționalizarea apartamentului ce i-a fost testat.

Instanța de apel a arătat că nu poate valida susținerea

reclamantei - în sensul că la vremea pronunțării sentinței sus-menționate nu se

făcea o distincție între construcție și teren, acestea fiind văzute deopotrivă ca

fiind un imobil de sine stătător, astfel că în mod greșit s-a făcut această distincție

în sentința de retrocedare a donatorului. Ca și acum, și atunci procesul civil era

guvernat de principiul disponibilității, reclamantul R.I. formulând acțiunea având

în vedere apartamentul ce i-a fost testat, cu privire la care instanța s-a și pronunțat.

În condițiile în care donatorul ar fi sesizat o greșeală, acesta avea posibilitatea

să uzeze de căile legale puse la îndemâna sa de legiuitor, însă, potrivit actelor

de la dosar, acesta s-a declarat mulțumit, dovadă faptul că nu a exercitat nicio

cale de atac împotriva hotărârii de retrocedare, acesta semnând procesul de predare

primire fără obiecții.

Chiar dacă s-ar reține că naționalizarea a privit întregul

imobil, astfel cum susține reclamanta și că persoanele îndreptățite pot cere restituirea

imobilului în întregul său, instanța de apel a constatat că, în speța de față, situația

este diferită, restituirea cerându-se nu de persoana căreia i s-a naționalizat bunul,

și nici măcar de succesorii acesteia, ci de o persoană care deține doar un contract

de donație prin care aceasta a fost gratificată doar cu o construcție, beneficiind

de dreptul de folosință asupra terenului aferent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal,

reclamanta P.M., invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7-9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a prezentat

situația de fapt și a arătat, sub un prim aspect, că în mod greșit instanțele anterioare

au considerat că R.I. s-ar fi declarat mulțumit de sentința de retrocedare și nu

ar mai fi solicitat și terenul.

Această concluzie vine în contradicție cu reținerile instanței

de apel care a arătat că autorul V.P. a cumpărat în anul 1908 imobilul din strada

B. „cu toate ecaretele, curtea și îmbunătățirile aflate pe dânsul”, mențiune în

act care atestă dobândirea atât a terenului, cât și a construcției.

În acest sens, recurenta a mai arătat că Legea nr. 58/1974

a fost primul act normativ care, prin art. 30, distingea între proprietatea terenului

și proprietatea asupra construcției, statuând un regim juridic diferit.

De asemenea, s-a susținut că raționamentul instanței este

greșit, deoarece pleacă de la ideea că noțiunea de imobil ar însemna numai construcția

și că, din analiza sentinței civile nr. 896/1995, rezultă că temeiul juridic este

naționalizarea or, este unanim recunoscut și aplicat constant în practica judiciară

că naționalizarea nu a dus la scoaterea bunului din patrimoniul proprietarului inițial,

acesta rămânând în continuare proprietarul acelui imobil și după naționalizare.

Având în vedere că în anul 1995 nu exista Legea nr. 7/1996,

R.I. a avut convingerea normală și legală că, fiindu-i retrocedat „imobilul”, aceasta

însemna atât construcția, cât și terenul aferent acesteia.

Raționamentul instanței potrivit căruia R.I. a dorit să

doneze numai construcția este greșit, deoarece donația s-a făcut în anul 1997, când

apăruse Legea nr. 7/1996 și când, cu ocazia înscrierii în evidențele fiscale ale

Administrației Financiare a sectorului 2 București, aplicându-se formal Legea

nr. 7/1996, s-a înscris „un drept de folosință”, în situația în care nu exista o

hotărâre de retrocedare distinctă pentru terenul aferent construcției.

Prin urmare, recurenta a susținut că este evident că numai

lipsa partajării terenului de 401 mp pe fiecare apartament a dus la nemenționarea

celor 126,10 mp de teren în evidențele fiscale, pentru că, ulterior, după expertiza

A., s-a realizat înscrierea la fisc cu acest teren, așa cum rezultă din certificatul

fiscal nr. FI1. din 01 octombrie 2007, depus la dosar.

Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că în mod greșit

instanța a considerat că R.I. a solicitat instanței numai restituirea construcției.

Or, R.I. nu avea cum să considere că dacă comuniștii i-au

luat „imobilul” și instanța i-a restituit „imobilul”, ar fi primit înapoi numai

o parte din proprietatea ce i s-a luat, într-o perioadă în care nicio prevedere

legală nu făcea o atare distincție.

Sub un al treilea aspect, recurenta

P.M.

a susținut că

în mod greșit instanța de apel consideră că nu este succesoarea în drepturi a lui

R.I., potrivit actului de donație nr. DO1.

În acest sens, recurenta a arătat că R.I. trăiește și în

prezent și nu se pune problema moștenirii sale, iar

P.M. este cumnata sa, sora soției, iar actul de donație

a fost determinat de faptul că R.I., în anul 1997, era încă în activitate ca medic

în Germania și nu se putea ocupa de acest imobil din București, așa că a fost nevoit

a apela la serviciile cumnatei sale pentru a se ocupa de administrarea acestuia.

Recurenta a mai susținut că, prin actul de donație, donatorul

a transmis toate drepturile și obligațiile sale, astfel că opinia instanțeicum că

R.I. ar fi donat numai parte din drepturile sale nu are niciun suport probator,

fiind doar o simplă afirmație menită a susține concluzia inițială, de la care a

pornit instanța, concluzie vădit greșită și repudiată de probele dosarului.

La termenul de judecată din data de 25 octombrie 2012 instanța

a invocat, din oficiu,

excepția nulității

recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) din C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte reține

următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) din C. proc. civ.,

cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C.

proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele

de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar

art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului

de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C.

proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor

critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată,

raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire

a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai

criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304

din C. proc. civ.

Or, în speță, nu numai că recurenta

P.M.

nu s-a conformat

exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând,

decât formal, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7 - 9 ale art. 304 din

C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care

să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare

prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății,

nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel, care face obiectul

recursului și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului

de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greșit, prin

raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță,

în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței

de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta

a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are

loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea

hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către

recurentă constă, practic, într-o înșiruire de afirmații, care, nefiind structurate

din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică

determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de

nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Nici criticile formulate de recurentă care vizează situația

de fapt și modul în care instanța de apel a făcut aprecierea probelor administrate

în cauză nu pot fi primite.

Astfel, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea

probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate

face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc.

civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1)

din C. proc. civ., se va constata nul

recursul

declarat de reclamanta P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva

deciziei nr. 30A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.