ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr. 6838/3/2008,

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanta P.M. (născută S.), în

contradictoriu cu Municipiul București a solicitat ca instanța: 1) să se

substituie primarului general al Municipiului București și să dispună

restituirea în natură a apartamentului situat la etajul 1 al imobilului din

Municipiul București, str. Scărlăteanu, sectorul 1 și terenul aferent de 105

mp, sau în cazul în care se va constata că acest lucru nu mai este posibil,

imobilul fiind demolat și imposibil de restituit în natură, să propună

acordarea unor despăgubiri de către A.N.R.P. prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor) în subsidiar, în cazul în care se va

respinge prima cerere, reclamanta a solicitat să fie obligat primarul general

al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să o propună pentru

acordarea unor despăgubiri echivalente privind imobilul în litigiu imposibil de

restituit în natură.

Prin Sentința civilă nr. 900 din 13

mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins cererea reclamantei,

considerând în esență, că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001,

imobilele donate statului prin donație încheiată în formă autentică, sunt

considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare

sau în constatarea nulității donației prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

Apelul

declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 66 din 29

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia nr.

7825 din 30 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate

intelectuală, în Dosarul nr. 6838/3/2008, a fost casată decizia atacată și

sentința civilă nr. 900 din 13 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București și

s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Instanța supremă a reținut că numai

oferta de donație din 13 mai 1975 făcută de P.M. (născută S.), a îmbrăcat forma

autentică prevăzută de art. 813 C. civ., nu și actul de acceptare a donației,

situație în care s-a apreciat că donația nu a îmbrăcat forma autentică cerută

de lege, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 10/2001, că reclamanta a făcut dovada proprietății sale

anterioare și a faptului că este o persoană îndreptățită să beneficieze de

măsurile reparatorii prevăzute de lege, urmând ca instanța de rejudecare să

soluționeze cererea acesteia pe fond.

Prin sentința civilă nr. 612 din 06

mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis cererea formulată de

reclamanta Pală Margareta, în contradictoriu cu Municipiul București, a obligat

pe primarul general al Municipiului București să emită o dispoziție prin care

să o propună acordarea unor despăgubiri în echivalent pentru apartamentul

situat la etajul 1 al imobilului din Municipiul București, str. Scărlăteanu,

sectorul 1 și terenul aferent de 105 mp, imobil demolat și imposibil de

restituit în natură, a obligat pe primarul general al Municipiului București să

înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă către Comisia Centrală

pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor și a luat act că reclamanta nu

solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel Municipiul București prin primarul general,

apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 250/ A din 09 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură,

ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii,

ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent. într-un

astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.

21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în

interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în

care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea,

instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului

sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.

Prin urmare, în mod corect prima

instanță a reținut că intimata - reclamantă are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent și a obligat apelanta la

emiterea unei dispoziții în acest sens. Este evident că, la emiterea

dispoziției apelanta trebuie să respecte dispozițiile Legii 247/2005, tribunalul

nedispunând în sens contrar prin decizia apelată.

Pe de altă parte, dispoziția instanței

privind obligarea apelantei la înaintarea dispoziției, sentinței și a

documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea

Despăgubirilor nu poate fi interpretată în sensul omiterii avizului de

legalitate al prefectului, mai ales în cazul în care un asemenea aviz este

prevăzut în lege, iar tribunalul a dispus înaintarea întregii documentații,

astfel cum este reglementată de lege.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primar general,

solicitând modificarea deciziei

atacate, schimbarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii. A

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că

în mod greșit instanța de apel a reținut că lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat, că în cauză nu a fost dovedit un refuz nejustificat al

Municipiului București de a soluționa notificarea reclamantei P.M., deoarece

această notificare își urmează cursul firesc, fiind în curs de soluționare.

Chiar dacă s-ar reține un asemenea

refuz, soluția de obligare a pârâtului la înaintarea dispoziției, sentinței și

documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea

Despăgubirilor este în totală contradicție cu dispozițiile Titlului VII,

capitolul V, art. 16 din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât avizul de

legalitate al prefectului este obligatoriu să fie dat anterior trimiterii

dosarului către Comisie.

Analizând recursul, în limitele

criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Mai întâi,

trebuie observat că notificarea a fost trimisă, potrivit mențiunilor executorului

judecătoresc, la 10 iulie 2001 (fila 26 dosar fond) și că nici până la data

introducerii acțiunii (18 februarie 2008) și nici în cursul procesului pârâtul

nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării, depășind cu mult

termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, dar și orice termen rezonabil

de soluționare a unei cereri.

În aceste condiții, devin pe deplin

aplicabile dispozițiile Deciziei XX/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții interesate.

Aceasta

deoarece lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nicio dispoziție

legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente. Dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2)

că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest context, susținerea

recurentului pârât potrivit căreia notificarea reclamantei se află într-o

procedură administrativă de soluționare ce își urmează cursul firesc, susținere

făcută la 10 ani după depunerea cererii și la mai bine de trei ani după

acționarea în judecată, nu se poate circumscrie în niciun fel noțiunii de

termen rezonabil, nici din perspectiva legislației naționale, dar nici din

perspectivă convențională.

Cât privește critica referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită. Așa cum în mod corect a

reținut și instanța de apel, obligația trimiterii deciziei/ dispoziției

motivate de soluționare a notificării, însoțită de întreaga documentație către

Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor nu poate fi

interpretată în sensul eludării avizului de legalitate al prefectului, pentru că

nimic nu împiedică recurentul-pârât să emită o dispoziție legală și să solicite

și acest aviz.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiului București prin Primar General împotriva

deciziei nr. 250/ A din 09 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 martie 2012.