ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată sub nr. 6838/3/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta P.M. (născută S.), în contradictoriu cu Municipiul București a solicitat ca instanța: 1) să se substituie primarului general al Municipiului București și să dispună restituirea în natură a apartamentului situat la etajul 1 al imobilului din Municipiul București, str. Scărlăteanu, sectorul 1 și terenul aferent de 105 mp, sau în cazul în care se va constata că acest lucru nu mai este posibil, imobilul fiind demolat și imposibil de restituit în natură, să propună acordarea unor despăgubiri de către A.N.R.P.

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor) în subsidiar, în cazul în care se va respinge prima cerere, reclamanta a solicitat să fie obligat primarul general al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să o propună pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură. Prin Sentința civilă nr. 900 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea reclamantei, considerând în esență, că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, imobilele donate statului prin donație încheiată în formă autentică, sunt considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 66 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin decizia nr. 7825 din 30 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6838/3/2008, a fost casată decizia atacată și sentința civilă nr. 900 din 13 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Instanța supremă a reținut că numai oferta de donație din 13 mai 1975 făcută de P.M.

(născută S.), a îmbrăcat forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., nu și actul de acceptare a donației, situație în care s-a apreciat că donația nu a îmbrăcat forma autentică cerută de lege, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, că reclamanta a făcut dovada proprietății sale anterioare și a faptului că este o persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege, urmând ca instanța de rejudecare să soluționeze cererea acesteia pe fond.

Prin sentința civilă nr. 612 din 06 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta Pală Margareta, în contradictoriu cu Municipiul București, a obligat pe primarul general al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să o propună acordarea unor despăgubiri în echivalent pentru apartamentul situat la etajul 1 al imobilului din Municipiul București, str. Scărlăteanu, sectorul 1 și terenul aferent de 105 mp, imobil demolat și imposibil de restituit în natură, a obligat pe primarul general al Municipiului București să înainteze dispoziția, sentința și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor și a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel Municipiul București prin primarul general, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 250/ A din 09 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că intimata - reclamantă are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent și a obligat apelanta la emiterea unei dispoziții în acest sens. Este evident că, la emiterea dispoziției apelanta trebuie să respecte dispozițiile Legii 247/2005, tribunalul nedispunând în sens contrar prin decizia apelată. Pe de altă parte, dispoziția instanței privind obligarea apelantei la înaintarea dispoziției, sentinței și a documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor nu poate fi interpretată în sensul omiterii avizului de legalitate al prefectului, mai ales în cazul în care un asemenea aviz este prevăzut în lege, iar tribunalul a dispus înaintarea întregii documentații, astfel cum este reglementată de lege.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primar general, solicitând modificarea deciziei atacate, schimbarea sentinței instanței de fond și respingerea acțiunii. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, că în cauză nu a fost dovedit un refuz nejustificat al Municipiului București de a soluționa notificarea reclamantei P.M., deoarece această notificare își urmează cursul firesc, fiind în curs de soluționare.

Chiar dacă s-ar reține un asemenea refuz, soluția de obligare a pârâtului la înaintarea dispoziției, sentinței și documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor este în totală contradicție cu dispozițiile Titlului VII, capitolul V, art. 16 din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât avizul de legalitate al prefectului este obligatoriu să fie dat anterior trimiterii dosarului către Comisie. Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed: Mai întâi, trebuie observat că notificarea a fost trimisă, potrivit mențiunilor executorului judecătoresc, la 10 iulie 2001 (fila 26 dosar fond) și că nici până la data introducerii acțiunii (18 februarie 2008) și nici în cursul procesului pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării, depășind cu mult termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, dar și orice termen rezonabil de soluționare a unei cereri.

În aceste condiții, devin pe deplin aplicabile dispozițiile Deciziei XX/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Aceasta deoarece lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente.

Dimpotrivă, însăși Constituția prevede în art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, susținerea recurentului pârât potrivit căreia notificarea reclamantei se află într-o procedură administrativă de soluționare ce își urmează cursul firesc, susținere făcută la 10 ani după depunerea cererii și la mai bine de trei ani după acționarea în judecată, nu se poate circumscrie în niciun fel noțiunii de termen rezonabil, nici din perspectiva legislației naționale, dar nici din perspectivă convențională. Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 16 din capitolul 5 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, obligația trimiterii deciziei/ dispoziției motivate de soluționare a notificării, însoțită de întreaga documentație către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor nu poate fi interpretată în sensul eludării avizului de legalitate al prefectului, pentru că nimic nu împiedică recurentul-pârât să emită o dispoziție legală și să solicite și acest aviz. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei nr. 250/ A din 09 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.