ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4886/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4886/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 10257 din 07 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria

sectorului 3 București, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamanții N.I. și S.M., în contradictoriu cu pârâtul

L.C.; s-a constatat că reclamanții-pârâți N.I. și S.M. au dobândit, prin uzucapiunea

de 30 de ani, imobilul teren situat în București, sector 3, cu suprafața totală

de 284,278 mp, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii; s-a admis

excepția lipsei interesului în ceea ce privește capătul de cerere

reconvențională, având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de

donație sub semnătură privată, intitulat „chitanță", încheiat la data de 3

aprilie 1980, între L.G. și L.E., pe de o parte, și Ș.D. și Ș.M., pe de altă

parte, privind terenul sus-menționat; s-a respins, ca nefondat, capătul de

cerere reconvențională, privind revendicarea terenului respectiv.

Prin Decizia civilă nr. 521/ A din 10

aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul declarat de apelantul-pârât L.C. împotriva sentinței civile

sus-menționate, s-a anulat sentința civilă apelată, s-a constatat competența

materială, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, și s-a

înaintat cauza, în vederea repartizării aleatorii, pentru soluționare de către

această instanță.

Prin sentința civilă nr. 665 din 5 mai

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă,

că neîntemeiată, acțiunea principală precizată, formulată de reclamanții-pârâți

N.I. și S.M., în contradictoriu cu pârâtul reclamant L.C., a fost admisă

cererea reconvențională precizată formulată de pârâtul-reclamant L.C., au fost

obligați reclamanții-pârâți să lase, pârâtului-reclamant, în deplină

proprietate și posesie, imobilul - teren situat în București, sector 3, în suprafață

de 284,278 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

efectuat de expertul B.D. Au fost obligați reclamanții-pârâți la plata, către

pârâtul-reclamant, a sumei de 8.326 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare,

numita I.N. a vândut terenul în suprafață de 1127 m.p., situat în București,

numiților B.I. și S., soți, T.F. și S., soți, I.C. și S., soți, L.G. și E.,

fiecărui cumpărător revenindu-i o cotă indiviză de 282 m.p. S-a prevăzut faptul

că, în stăpânirea terenului, cumpărătorii intră, de fapt și de drept, la data

autentificării.

Din considerentele sentinței civile nr.

7863 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

Tribunalul a reținut că proprietarii în indiviziune asupra terenului de 1127

m.p. l-au stăpânit, în fapt, individualizat (f. 59).

La data de 3 aprilie 1980, L.G. și L.E.

au încheiat cu Ș.D. și Ș.M. un înscris sub semnătură privată denumit

„chitanță" (f. 14), prin care L.G. și L.E. donează terenul în suprafață de

282 m.p. din sectorul 3, București numiților Ș.D. și Ș.M., menționându-se în

aceeași chitanță faptul că Ș.D. și M. se angajează să plătească la percepție,

taxele terenului.

Pârâtul este succesorul unic al lui L.G.

și L.E., conform certificatului de moștenitor din 13 decembrie 2001,

certificatului de naștere (f. 79- 80).

Prin sentința civilă nr. 7863 din 26

septembrie 2007, pârâtului i s-a atribuit terenul în suprafață de 279,87 m.p.,

situat în București, sector 3.

În urma decesului lui Ș.D. și Ș.M., a

rămas ca moștenitoare S.V., decedată, la rândul său, la 24 aprilie 2001,

moștenitori fiind reclamanții din prezenta cauză (certificat moștenitor din 30

septembrie 2002).

Din cuprinsul înscrisului de la fila 90

dosar (adresa, Direcția impozite și taxe locale nr. 4945 din 07 aprilie 2008),

rezultă că, asupra terenului situat în str. P.C., au fost impuși numiții L.G.

și E., din anul 1966. In prezent, figurează impuși tot autorii pârâtului.

Pentru perioada 1966-1992 nu s-au regăsit documente de evidență fiscală pentru

terenul indicat.

În ceea ce privește cerere principală,

astfel cum a fost precizată, privind uzucapiunea de 30 de ani, instanța a

constatat că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit art. 1837 C. civ., uzucapiunea

reprezintă un mod de dobândire a proprietății, prin posesia neîntreruptă a unui

bun imobil, în termenul prevăzut de lege. Pentru a opera uzucapiunea de 30 de

ani (art. 1890 C. civ.), trebuie îndeplinite două condiții cumulative:

reclamanții să fi posedat terenul în cauză timp de 30 de ani, iar posesia

trebuie să fie utilă, respectiv neviciată, exercitată sub nume de proprietar,

astfel după cum rezultă din interpretarea art. 1846 C. civ. coroborat cu art. 1890

și art. 1847 din același cod.

În ceea ce privește termenul de

prescripție, din probele administrate, instanța a reținut că începutul posesiei

nu a avut loc în anul 1958, așa cum au susținut reclamanții, prin notele

scrise, ci de la momentul întocmirii chitanței, respectiv anul 1980, în raport

de care termenul de prescripție nu este împlinit.

Chiar dacă s-ar considera că posesia a

început în 1958, încheierea înscrisului sub semnătură privată întitulat

„chitanță" are rolul de a întrerupe termenul de prescripție, având în

vedere că, semnând acest înscris prin care li se „dona" imobilul, autorii

reclamantului pârât au recunoscut că autorii pârâtului reclamant sunt

proprietarii imobilului, din moment ce au acceptat donația, în schimbul plății

taxelor aferente imobilului.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită

nici condiția că posesia să se fi exercitat sub nume de proprietar, în

condițiile în care, pe rolul fiscal, au figurat doar autorii

pârâtului-reclamant, iar declarațiile de martori sunt neconcludente.

În ceea ce privește cererea

reconvențională precizată, având că obiect revendicarea imobilului, aceasta

este întemeiată.

Reclamantul pârât este proprietar al

terenului în litigiu, conform art. 480 C. civ., în temeiul actului de

vânzare-cumpărare și al sentinței civile nr. 7863 din 26 septembrie 2007 pronunțată

de Judecătoria sectorului 3 București, în timp ce reclamanții nu fac dovada

unui titlu de proprietate, iar acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de

proprietate prin prescripția achizitivă și care ar fi putut paraliza acțiunea

în revendicare a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții-pârâți N.I. și S.M., criticând-o că nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 1

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanții-pârâți S.M. și N.I. împotriva sentinței civile sus-menționate și a

obligat pe apelanți la plata sumei de 3.000 lei către intimați, reprezentând

cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

a reținut următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de

apel, referitor la nesoluționarea unui capăt din cererea reconvențională,

singurul care ar fi avut interes să invoce un astfel de motiv ar fi fost

pârâtul-reclamant. Apelanții, nefiind titularii cererii nesoluționate, nu pot

justifica un interes legitim și nici nu pot invoca vreo vătămare rezultată din

nesoluționarea respectivului capăt de cerere reconvențională.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

apel, privind modul de soluționare a cererii privind uzucapiunea, acesta este

nefondat.

Prima instanță a interpretat corect

dispozițiile art. 1837 și următoarele C. civ. De asemenea, analiza instanței a

pornit de la susținerile din cererea de chemare în judecată, în care

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui S.V., autoarea lor fiind

moștenitoarea lui Ș.D. și Ș.M. (semnatarii actului numit „chitanță",

încheiat la 3 aprilie 1980 cu L.G. și E., soți cumpărători în actul originar

din 1958), că reclamanții posedă imobilul în litigiu, iar autorii lor, de

asemenea, au posedat imobilul continuu, neîntrerupt și sub nume de proprietar.

Față de aceste mențiuni și de situația

de fapt înfățișată în cererea de chemare în judecată, în mod corect, prima

instanță a reținut că se invocă uzucapiunea de lungă durată prin joncțiunea

posesiilor.

De altfel, prima instanță a analizat

cererea și prin prisma situației de fapt ce a fost invocată abia cu ocazia

concluziilor scrise depuse la prima instanță, concluzii în care s-a invocat,

pentru prima oară, împrejurarea că posesia ar fi început din 1958.

Probele administrate în apel au

completat probele administrate în fața primei instanțe, interogatoriile luate

reclamanților fiind relevante sub aspectul persoanelor care au exercitat

stăpânirea asupra imobilului în litigiu și sub aspectul elementului subiectiv

al stăpânirii exercitate.

În răspunsul la interogatoriul luat,

în apel, reclamantei N.I., aceasta a arătat că știe că terenul în litigiu a

aparținut bunicilor săi și a fost stăpânit de părinții săi și de bunicii săi,

iar impozitele pentru acest teren ar fi fost plătite de bunica sa, apoi de mama

sa și ulterior de tatăl său.

În răspunsul la interogatoriul luat,

în apel, reclamantul S.M. a arătat că terenul a fost folosit de socrii săi, că

aceștia au cumpărat terenul de la familia L., iar impozitele au fost plătite de

socrii săi, iar ulterior, de reclamant. A mai arătat reclamantul că terenul a

fost stăpânit de către socrii săi, iar reclamantul i-a ajutat, când socrii săi

nu au mai putut să îl folosească, terenul a fost folosit de către reclamant.

Față de aceste susțineri, Curtea a

constatat că, independent de data de la care se reține exercitarea unei posesii

utile, cei care au folosit terenul inițial au fost socrii reclamantului,

respectiv bunicii reclamantei. Nu a rezultat din probele administrate că

reclamantul și soția acestuia ar fi folosit terenul cu credința că ei înșiși ar

fi proprietari, ci folosirea de către aceștia s-a realizat în considerarea

faptului că terenul ar aparține socrilor reclamantului, respectiv bunicii

reclamantei.

Or, potrivit susținerilor

reclamantului și reclamantei la interogatoriu, care se coroborează cu

declarația martorului R.I., propus de apelanți, folosirea terenului de către

reclamant și soția acestuia nu a început ca o posesie sub nume de proprietar,

ci ca o folosire pentru altul, respectiv pentru Ș.D. și M., socrii

reclamantului, așa încât sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 1855 C.

civ., potrivit cărora „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se

presupune că a conservat aceeași calitate, daca nu e proba contrarie".

Cum, potrivit art. 1858 C. civ.,

precaritatea poate fi transformată în posesie utilă doar în 4 moduri, iar

modurile prevăzute la pct. 1, 2 și 3 din articolul menționat nu sunt incidente

în cauză, Curtea a constatat că posesia reclamanților a devenit una utilă la

momentul la care au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1858 pct. 4 C.

civ., potrivit cărora: „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar

nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele

patru moduri: 4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la

altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal

este de bună-credință".

Ș.D. a decedat în 1992, moștenitoarea

acestuia fiind S.V.

S.V. a decedat în 2001, moștenitorii

acesteia fiind reclamanții.

Ș.M. a decedat în 2006.

Prin urmare, în privința

reclamanților, convertirea precarității în posesie cu privire la partea ce ar

fi revenit lui Ș.D., moștenită de S.V., a avut loc în 2001, efect al

succesiunii, iar cu privire la partea ce ar fi revenit lui Ș.M., a avut loc în

anul 2006, tot efect al succesiunii (în privința reclamantei - în calitate de

nepoată de fiică predecedată).

În consecință, în mod corect s-a

reținut, de către prima instanță, că uzucapiunea ar fi putut fi invocată doar

în condițiile invocării unei joncțiuni a posesiei reclamanților cu posesia

exercitata de autorii acestora, cum, de altfel, se invocă și în cererea de

chemare în judecată.

De altfel, în privința reclamantei,

este mai mult decât evident că nu se putea pune problema ca aceasta să exercite

o posesie utilă asupra terenului începând din anul 1958, cum pretind

reclamanții în apel, atât timp cât aceasta este născuta în 1957.

În consecință, în mod corect, prima

instanță a analizat îndeplinirea condițiilor unei posesii utile și în privința

autorilor reclamanților, numiții Ș.D. și Ș.M.

Referitor la posesia exercitată de

aceștia, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că

încheierea chitanței din 3 aprilie 1980 reprezintă o recunoaștere a lor cu

privire la calitatea numiților L.G. și L.E., de proprietari ai terenului în

litigiu. Or, această recunoaștere a calității de proprietar în persoana

numiților L. a condus, așa cum corect a reținut prima instanță, la întreruperea

civilă a prescripției, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr.

167/1958, așa încât abia de la momentul încheierii chitanței se poate considera

că posesia exercitată de Ș.D. și M. a fost una făcută sub nume de proprietar.

De altfel, chiar reclamantul a arătat,

la interogatoriu, că l-a cunoscut pe L.G. - tatăl pârâtului-reclamant și

semnatarul „chitanței de donație" menționată mai sus - în 1958, când soții

L. au cumpărat terenul în litigiu. Or, în condițiile în care reclamantul a

cunoscut împrejurarea cumpărării terenului de către soții L., este greu de

conceput că socrii reclamantului nu au cunoscut și ei această împrejurare și că

au stăpânit terenul cu credința că ei sunt proprietari în lipsa oricărei

învoieli în acest sens cu numiții L.G. și L.E., cu atât mai mult cu cât aceștia

figurau ca proprietari în evidentele fiscale. Ca atare, încheierea chitanței

din anul 1980 relevă tocmai împrejurarea că Ș.M. și Ș.D. erau conștienți de

împrejurarea că titularii de drept ai terenului erau soții L. De altfel, în

cauză, nu s-a făcut nicio dovadă că soții Ș. ar fi convertit precaritatea în

posesie, în condițiile art. 1858 pct. 2 C. civ., prin negarea dreptului soților

L., prin acte de rezistență la exercițiul drepturilor acestora din urmă.

În consecință, în mod corect s-a

reținut că momentul de la care se poate considera că autorii reclamanților au

început o posesie utilă asupra terenului în cauză este momentul încheierii

chitanței menționate, deci anul 1980, iar termenul de 30 de ani necesar pentru

a opera uzucapiunea nu era îndeplinit în 2007, la momentul formulării cererii

de chemare în judecată.

Față de cele reținute, este fără

relevanță dacă autorii pârâtului au exercitat sau nu posesia asupra imobilului

între momentul cumpărării acestuia, 1958, și momentul încheierii chitanței,

1980, relevantă fiind ineficienta stăpânirii exercitate de autorii

reclamanților anterior încheierii chitanței din anul 1980, aceasta stăpânire

nefiind una care sa îndeplinească toate condițiile legale pentru a conduce la

reținerea sa în calculul posesiei, aptă să conducă la dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune.

Pentru considerentele de mai sus, nu

poate fi primită nici teza apelanților, în sensul că reclamanții înșiși sunt

cei care au posedat imobilul încă din anul 1958 și că, prin urmare, chitanța

încheiată în anul 1980, de către soții Ș. cu soții L., nu poate conduce la

întreruperea prescripției achizitive în privința reclamanților. Astfel,

reclamantul a arătat, la interogatoriu, că a folosit terenul, considerând că

acesta aparține socrilor săi, iar reclamanta, născuta în anul 1957, a arătat că

a știut că terenul aparține bunicilor săi. Prin urmare, stăpânirea exercitată

de aceștia a fost una cu titlu precar, fiind o deținere pentru altul, în sensul

art. 1855 C. civ. Analizarea posesiei strict în persoana reclamanților ar

conduce la concluzia că această posesie a fost una sub nume de proprietar abia

la momentul decesului numitei S.V. (2001), extinsă apoi la momentul decesului

numitei Ș.M. (2006), așa încât posesia utilă exercitată de reclamanți nu

împlinea în mod evident condiția exercitării timp de 30 de ani.

Este, de asemenea, irelevant dacă

pârâtul a folosit sau nu terenul sau dacă a cunoscut sau nu de existența

acestuia în patrimoniul autorilor săi, aceste aspecte fiind străine de

îndeplinirea condițiilor uzucapiunii în privința calităților și termenului

posesiei exercitate de reclamanți și autorii acestora, neîndeplinirea acestor

condiții fiind aspectele care determină netemeinicia cererii reclamanților.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții-pârâți N.I. și S.M., criticând-o pentru următoarele motive:

nejustificat, a considerat ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel

invocat de recurenți, în condițiile în care instanța de fond avea obligația de

a analiza excepțiile invocate de către reclamanți, aceste excepții având

caracter peremptoriu.

Apărările de fond formulate de recurenți

prezintă interes procesual, mai ales în condițiile în care cererea

reconvenționala formulată de către pârâtul intimat a fost admisă de către prima

instanță.

Pe acest aspect, recurenții reiterează

excepția lipsei de interes a pârâtului intimat în promovarea capătului de

cerere privind constatarea nulității absolute a înscrisului intitulat

„chitanță", solicitând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de

fond.

netemeinică și nelegală sub aspectul greșitei interpretări a dispozițiilor art.

1837 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile

textului de lege sus-menționat, uzucapiunea reprezintă mijlocul de a dobândi

proprietatea, prin posesia neîntreruptă a unui bun, în termenul prevăzut de

lege. Pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani - prevăzută de art. 1890 C. civ.,

trebuie îndeplinite doua condiții cumulative: reclamanții să fi posedat terenul

în cauză timp de 30 de ani și posesia trebuie să fie utilă, respectiv

neviciată.

Prin probatoriul administrat atât în

fata instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, reclamanții apelanți

au demonstrat faptul că au exercitat o posesie utilă și neviciată asupra

terenului situat în str. P.C., declarațiile martorilor coroborându-se sub

aspectul bunei-credințe și a perioadei de posesie de peste 30 de ani.

În ceea ce privește soluționarea, de

către instanța de apel, a cererii principale, în mod nelegal și netemeinic,

aceasta a tranșat întregul litigiu prin raportare la un singur înscris,

respectiv la înscrisul denumit „chitanță", încheiat intre L.E., L.G. și Ș.D.,

respectiv Ș.M.

Acest înscris nu este încheiat de

către părțile din prezentul dosar și nu are o putere probantă absolută, în

condițiile în care nu întrunește condițiile de formă impuse de legiuitor,

reclamanții înțelegând chiar să renunțe la capătul de cerere ce avea ca obiect

acest înscris.

Instanța de fond a reținut, în mod

greșit, că autorii pârâtului intimat au exercitat o posesie asupra imobilului

teren în litigiu până în anul 1980 - conform acestei chitanțe în condițiile în

care această prezumție nu este susținută de nicio altă probă din dosar,

dimpotrivă, chiar pârâtul recunoaște, în cadrul probei cu interogatoriu, că nu

a avut cunoștință despre acest teren până la data acționării în judecată, în

anul 2007.

Toți martorii propuși de către

reclamanții apelanți, audiați în fața instanței de judecată, au arătat faptul

că sunt vecini cu reclamanții și că aceștia au fost singurele persoane care au

folosit terenul mai mult de 30 de ani.

Depoziția martorului propus de către

pârâtul intimat nu poate fi primită, în condițiile în care acest martor nu

întrunește condițiile prevăzute de art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și

recurenții s-au opus acestei audieri.

Mai mult, în cadrul probei cu

interogatoriu, reclamanții au dat dovadă de onestitate și au menționat că au

folosit acest teren cu credința că sunt proprietari, că nu au fost tulburați de

nimeni pe parcursul celor peste 30 de ani de posesie neîntreruptă.

Referitor la afirmațiile intimatului

pârât, privind reaua-credință a martorului B.I., aceste afirmații sunt făcute

cu rea-credința, deoarece martorul B.I. este fiul lui B.I. și S., aceștia din

urma fiind persoanele semnatare ale actului de vânzare din anul 1958.

În condițiile în care, în fața

instanței de fond, intimatul pârât declară că nu a avut cunoștință despre

teren, în fața instanței de apel, discursul său este fundamental schimbat,

încercând să demonstreze că este un autentic proprietar, care a folosit terenul,

a cules fructele civile și naturale ale imobilului pe toată perioada, ceea ce

demonstrează reaua sa credință.

A afirmat în mod nereal că a achitat

contravaloarea impozitului aferent terenului, în condițiile în care reclamanții

au prezentat în fața instanței de apel toate chitanțele de plată a impozitului

din anul 1960 până în prezent, în original și în condițiile în care, în fața

instanței de fond, a recunoscut că nu a achitat impozitul.

Sub acest aspect, al achitării

impozitelor, susținerea intimatului, în sensul că posesia reclamanților nu ar

fi sub nume de proprietar, nu poate fi primită, în condițiile în care, neavând

titlu de proprietate până în prezent și exercitând doar o posesie utilă, nu au

putut fi luați în evidențele fiscale. Totodată, se poate observa din cuprinsul

chitanțelor depuse la dosar faptul că reclamanții au achitat concomitent,

anual, impozitul atât pentru proprietatea din str. P.C., cât și pentru cea de

la nr. X.

În ceea ce privește posesia terenului

în litigiu, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ.,

reclamanții exercitând o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar,

aceste elemente fiind dovedite prin probatoriul administrat în fata instanței.

Ar fi în totală contradicție cu

principiul securității raporturilor civile să îi fie recunoscut intimatului

pârât un drept de proprietate, după o perioadă de peste 30 de ani, în

condițiile în care reclamanții au folosit terenul neîntrerupt și neviciat.

Atât autorii recurenților, cât și

aceștia din urmă au avut convingerea că sunt proprietarii imobilului situat în

str. P.C., au exercitat o posesie publică, utilă și neviciată pentru o perioadă

de peste 30 de ani.

Dovada în acest sens, respectiv că

s-au comportat ca niște veritabili proprietari, este confirmată și de

probatoriul administrat în prezenta cauză -răspunsul la interogatoriu al

recurenților, precum și depozițiile martorilor audiați.

Instanța de apel, în mod greșit, a

apreciat că înscrisul intitulat „chitanță" și datat 1980 a avut ca efect

juridic o întrerupere a termenului de prescripție și aceasta contrar tuturor

probelor administrate. Niciodată, începând cu anul 1958, reclamanții nu au

pierdut posesia terenului, aspect dovedit și de martorii audiați în prezenta

cauză.

Conform probelor administrate în cauză,

recurenții au dovedit că au început o posesie utilă și neviciată asupra

imobilului încă din anul 1958, că au achitat pe întreaga perioadă taxele legale

aferente și, totodată, au învederat instanței că sunt în posesia, în original,

a titlului de proprietate al părinților pârâtului.

Este evident că autorii pârâtului au

avut cunoștință că au înstrăinat terenul situat în str. P.C., deoarece acest

bun imobil nu se regăsea în masa bunurilor succesorale la data deschiderii

succesiunii de pe urma acestora.

Recurenții au solicitat admiterea căii

de atac, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea, spre rejudecare,

la prima instanță; în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii

cererii principale, respectiv a constatării dobândirii dreptului de proprietate,

de către reclamanți, pentru terenul în litigiu și respingerii cererii

reconvenționale.

Intimatul pârât reclamant nu a depus

întâmpinare.

Analizând decizia civilă atacată din

perspectiva criticilor susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

apreciere a Curții asupra lipsei de interes a apelanților în formularea

primului motiv de apel vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție încălcarea unei norme de ordin

procedural.

Criticile sub acest aspect sunt

neîntemeiate, neputându-se reține că instanța de apel ar fi nesocotit cerințele

interesului, ca și condiție de exercițiu a dreptului la acțiune, inclusiv din

perspectiva formulării unui anume motiv al căii de atac, mai precis a cerinței

ca interesul să fie personal.

În esență, în cadrul primului motiv de

apel, reclamanții pârâți au susținut că prima instanță a omis să se pronunțe

asupra capătului de cerere din cadrul reconvenționalei, prin care pârâtul

reclamant a solicitat constatarea nulității absolute a actului intitulat

„chitanță", dar și asupra excepțiilor invocate de ei în legătură cu acest

capăt de cerere, nesoluționat, ceea ce ar determina desființarea sentinței, cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.

Curtea a reținut în mod corect că

nesoluționarea unui capăt de cerere din cuprinsul cererii reconvenționale, de

către prima instanță, nu produce o vătămare decât, eventual, titularului

cererii, iar nu și părților adverse. Ca urmare, apelanții reclamanți pârâți nu

au un interes personal să invoce un asemenea motiv de apel, norma legală care

reglementează principiul disponibilității și, ca o consecință, pronunțarea

asupra tuturor cererilor cu care instanța a fost învestită, fiind de ordine

privată. în speță, această normă ocrotește exclusiv interesul pârâtului

reclamant în soluționarea tuturor capetelor din cadrul reconvenționalei, acesta

fiind singura parte interesată să o invoce, nu și reclamanții pârâți.

Au susținut recurenții că justifică

interes în formularea criticii respective, întrucât cererea reconvențională a

fost admisă, susținere, de asemenea, neîntemeiată. Cererea reconvențională a

fost admisă ca urmare a judecării unui alt capăt de cerere din cadrul acesteia,

respectiv al celui referitor la revendicarea imobilului, iar, în mod evident,

nu din perspectiva celui asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat. Ca

atare, soluția data asupra unui capăt de cerere din reconvențională, favorabilă

pârâtului reclamant, nu poate constitui un motiv pertinent în justificarea

interesului reclamanților pârâți de a invoca nepronunțarea asupra altor cereri

din cadrul reconvenționalei; respectivul capăt de cerere, nefiind soluționat,

nu poate produce vreo vătămare părților adverse titularului cererii.

Cât privește excepția lipsei de

interes a pârâtului reclamant în formularea capătului de cerere nesoluționat,

excepție cu privire la care prima instanță nu s-ar fi pronunțat, apelanții

reclamanți, de asemenea, nu au interes în formularea unei asemenea critici în

apel, din moment ce capătul de cerere respectiv, neprimind nicio rezolvare,

care să producă vreo vătămare reclamanților, iar pârâtul neformulând, la rândul

lui, apel sub acest aspect, este nerelevant dacă această din urmă parte

justifica sau nu interes în formularea lui.

În consecință, în mod corect, Curtea a

considerat că apelanții reclamanți nu justifică interes în formularea primului

motiv de apel.

subsumate acestui motiv de apel, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu sunt

susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de casare sau de

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează o pretins

greșeală în stabilirea situației de fapt în raport de probele administrate în

cauză, de către instanța de apel.

Or, criticile care tind la schimbarea

aspectelor de fapt ale litigiului, astfel cum au fost reținute de instanța

anterioară, sunt incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma

abrogării cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., prin art.

1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Chiar dacă recurenții reclamanți au

invocat interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie de uzucapiune

de lungă durată și a consecințelor produse de aceasta asupra dreptului de

proprietate (art. 1837, art. 1890 C. civ.), în realitate, părțile critică

situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, susținând, în esență, că

sunt îndeplinite, în speță, condițiile uzucapiunii de 30 de ani.

Astfel, pentru a se situa sub

incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții ar fi trebuit să invoce că instanțele nu au avut în vedere

condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani sau efectele

acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, că s-ar fi raportat la

cerințe care exced art. 1890 C. civ. sau la consecințe juridice incompatibile

cu uzucapiunea de lungă durată, evident, dacă, în prealabil, s-ar fi reținut ca

cerințele legate de termenul de prescripție achizitivă și de o posesie utilă ar

fi fost îndeplinite.

Or, recurenții nu au contestat aspecte

de drept legate de uzucapiunea de 30 de ani, ci au arătat că, din probele

administrate, rezultă că ei și autorii lor au exercitat o posesie utilă timp de

30 de ani privind imobilul în litigiu, iar nu pârâtul, au contestat valoarea

probatorie a înscrisului întocmit în anul 1980, precum și considerentele

instanței în legătură cu efectele acestui act în materie de întrerupere a

cursului prescripției achizitive, toate aceste chestiuni vizând situația de

fapt stabilită de instanțe în raport de probele administrate.

Două dintre susțineri pot fi încadrate

în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și

anume cele referitoare la audierea martorului propus de intimatul pârât

reclamant cu încălcarea art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum și

încălcarea principiului securității raporturilor juridice civile.

Niciuna dintre aceste susțineri nu

sunt, însă, întemeiate.

Într-adevăr, martora propusă de

intimatul pârât, audiat în apel, Cristescu Ana, a declarat că este „rudă cu L.E.,

aceasta fiind sora soacrei sale", apelanții opunându-se la audiere, după

cum s-a consemnat în încheierea din 15 februarie 2011, când instanța a rămas în

pronunțare asupra căii de atac. Totodată, s-a consemnat că martora este afin de

gradul III, precum și declarația acesteia, în sensul că „este divorțată de 30

de ani", instanța procedând la audiere.

Conform art. 189 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., nu pot fi audiați ca martori rudele și afinii până la gradul III

inclusiv.

Textul de lege nu a fost încălcat,

deoarece, pe lângă faptul că martora era divorțată la data audierii, ceea ce

înseamnă că nu mai avea calitatea de afin în raport cu partea care a propus-o,

aceasta nici nu era în grad de afinitate interzis de lege, instanța de apel

stabilind în mod greșit acest grad ca fiind III. În realitate, în raport cu

partea care a propus-o, intimatul pârât L.C., dacă martora ar mai fi fost

căsătorită cu fiul surorii E.L., mama pârâtului, aceasta s-ar fi aflat în

gradul IV de afinitate cu intimatul pârât.

Cât privește principiul securității

raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului, nu se poate reține

încălcarea acestui principiu, atât timp cât nu s-a stabilit pentru recurenți,

prin hotărâre irevocabilă, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune

pentru terenul în litigiu, dimpotrivă, conform prezentei decizii, se va

confirma în mod irevocabil dreptul de proprietate al intimatului pârât, în

defavoarea părților adverse.

Având în vedere aceste considerente,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții pârâți, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

Conform art. 316 cu referire la art. 298

și art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 3.000 de

lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât L.C., reprezentând onorariu de

avocat potrivit chitanței de la fila 43 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții-pârâți N.I. și S.M. împotriva Deciziei nr. 76/ A din 01

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Obligă pe recurenții reclamanți la

plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât L.C.

Irevocabilă.