ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 544/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 544/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 2143/115/2009 din 21 iulie 2009

reclamanta N.E., născută Ghionea a chemat în judecată pârâții Primăria com.

Măureni, P.I. și P.I.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună repunerea în termenul legal prevăzut de Legea 10/2001, cu

prelungirile din actele normative prevăzute în legile ulterioare, obligarea

pârâților să-i restituie în natură sau prin echivalent bănesc imobilul cuprins

în CF Măureni, casa cu nr. 106 și teren în suprafață de 1.223 m.p.

În motivarea în fapt

a cererii sale reclamanta a arătat că a fost proprietara tabulară a imobilului

cuprins în CF Măureni, casa cu nr. 106 și teren în suprafață de 1.223 m.p.

Prin decizia nr. 511

din 24 ianuarie 1989 al fostului Consiliu al jud. Caraș-Severin, acest imobil a

fost trecut fără plată în proprietatea Statului Român. Consiliul Local Măureni

a cerut intabularea în CF a dreptului de proprietate a Statului Român. Primăria

Măureni a afirmat că a vândut imobilul pârâților P.I. și P.I.A., foști

chiriași.

Reclamanta a apreciat

că este îndreptățită să solicite restituirea imobilului proprietatea sa, de

care a fost deposedată fără plată, însă Primăria i-a comunicat să cererea sa nu

întrunește condițiile de fond și de formă cerute de lege fără să arate care sunt

acestea și că cererea sa este tardivă. S-a arătat că are o vârstă foarte

înaintată, locuiește în străinătate, este foarte bolnavă și nu a putut să se

deplaseze în țară să facă somațiile necesare.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și Legea 10/2001.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, Comuna Măureni a precizat că referitor la primul capăt de

cerere privind repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 trebuie respins

ca neîntemeiat deoarece, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată, cu modificările și completările ulterioare, termenul legal de

depunere al notificărilor pentru retrocedarea imobilelor preluate în mod abuziv

de Statul Român a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii

10/2001. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.G. nr. 109/2001 și prin

O.G. nr. 145/2001 și a expirat la data de 12 februarie 2002. Reclamanta a

motivat că are o vârstă înaintată, că locuiește în Germania, că este bolnavă și

că nu a putut să se deplaseze în țară să facă somațiile necesare, fără a face

vreo dovadă în acest sens.

Pârâta a apreciat

aceste motive total neîntemeiate deoarece în opinia ei nu era necesară prezența

reclamantei în țară pentru întocmirea documentației prev. de disp. Legii

10/2001, ci, așa cum a procedat și acum, avea posibilitatea să împuternicească

pe altcineva.

Reclamanta a depus la

data de 18 iunie 2009 o cerere la Primărie prin care solicitat restituirea în

natură sau despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Măureni, nr. 296. iar

cu adresa nr. 1925 i s-a răspuns că cererea nu poate fi soluționată

administrativ deoarece nu întrunește condițiile de formă și de fond cerute de

lege, și chiar dacă nu ar fi așa, este tardivă.

Cu toate acestea,la

data de 24 iulie 2009, s-a primit prin intermediul executoriului judecătoresc

Modâlcă Gheorghe o notificare în baza Legii nr. 10/2001 depusă de reclamantă

prin av. C.L. prin care solicita restituirea imobilului care face și obiectul

prezentului dosar. Notificarea a fost soluționată administrativ în termenul

legal prev. de Legea nr. 10/2001 prin respingerea ei ca tardivă, fiind emisă în

acest sens, dispoziția nr. 175 din 17 august 2009.

Reclamanta a uzat

deci, de două căi:de cea administrativă și de cea judecătorească. Pârâta a

apreciat că din moment ce reclamanta a făcut uz de calea administrativă prev.

de Legea nr. 10/2001 cale, care, chiar dacă s-a finalizat cu respingerea

notificării depusă la executorul judecătoresc, exclude din start posibilitatea

inițierii alteia paralele, fie ea și judecătorească. De altfel,în acest sens a

decis și I.C.C.J. prin decizia nr. 33/2008.

Pârâta a arătat că un

alt motiv de respingere este și acela că aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice. Imobilul revendicat a trecut

în proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, fiind emisă decizie

de preluare. Casa și terenul aferent au fost închiriate în baza legilor în

vigoare la data închirierii, iar foștii chiriași, în speță P.I. și Ileana au

cumpărat casa și 126 mp de teren în condițiile și cu respectarea normelor

imperative prev. de Legea nr. 112/1995.

În drept au invocat

dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ., art. 7 alin. (5), art. 22 alin. (1)-(5),

art. 45, art. 46 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, decizia nr. 33/2008

a I.C.C.J., decizia nr. 1351 a Curții Constituționale, art. 9 și art. 22 din

Legea nr. 112/1995.

Ulterior, reclamanta

și-a precizat cererea de chemare în judecată arătând că înțelege să nu mai

solicite restituirea în natură a imobilului din litigiu, ci solicită acordarea

de despăgubiri în echivalent bănesc pentru acesta.

Tribunalul Caraș

Severin, prin sentința civilă nr. 759 din 3 mai 2010 pronunțată în Dosar nr. 2143/115/2009

a respins cererea de repunere în termenul de depunere a notificării conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 formulată de reclamanta N.E. A admis excepția

de tardivitate.

A respins cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu pârâții P.I.

și P.I.A.,domiciliați în com. M., jud. Caraș-Severin și Comuna Măureni prin

Primar.

Tribunalul a reținut

că termenul de depunere a notificării a fost, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001

republicată, de 12 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14

februarie 2001, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002.

Nerespectarea

termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii, deoarece acest termen este unul de decădere, care curge

ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în

termen.

Pentru ca cererea de

repunere în termen să fie admisibilă, reclamanta ar fi trebuit să dovedească,

conform art. 103 C. proc. civ., că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai

presus de voința sa să îndeplinească această procedură până la 14 februarie 2002.

Sancțiunea decăderii

este inoperantă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este

obiectivă, mai presus de voința părții, care nu putea fi prevăzută și nici

depășită de aceasta.

Aspectele invocate de

reclamantă nu reprezintă împrejurări mai presus de voința sa, pe care nu ar fi

putut să le depășească.

Astfel, starea de

sănătate a reclamantei nu s-a ameliorat odată cu înaintarea în vârstă, după cum

rezultă din chiar susținerile acesteia. Însă, reclamanta avea posibilitatea de

a angaja un apărător, cum a procedat și în prezenta cauză, care să o reprezinte

în demersurile pe care le-ar fi urmat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel în termen legal la data de 15 iulie 2010 reclamanta N.E.

solicitând admiterea lui, modificarea sentinței civile în sensul admiterii

cererii de repunere în termenul legal prevăzut de Legea 10/2001, cu

modificările ulterioare și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond a

petitului 2 din acțiune prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata echivalentului

bănesc al imobilului înscris în CF Măureni, casa cu nr. 106 și teren in

suprafață de 1223 m.p.

În motivarea apelului

reclamanta a precizat că a solicitat instanței de fond repunerea in termenul legal

de introducere a notificării în condițiile Legi nr. 10/2001, motivat de faptul

că este o persoană în vârstă, grav bolnavă, domiciliată în Germania și aflată

în imposibilitate obiectivă de a formula în termen notificarea necesară.

În raport de această situație,

reclamanta a criticat ca nelegală hotărârea instanței de fond care a respins

cererea de repunere in termenul legal de depunere a notificării în condițiile

legi 10/2001 și prin urmare, i-a respins ca tardivă cererea de chemare în

judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 296 - 297 C. proc. civ., art. 103 C. proc. civ și

dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.

Prin decizia civilă nr.

128/ A din 27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanta N.E. împotriva sentinței civile nr. 759

din 3 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în Dosar nr. 2143/115/2009,

pentru revendicare imobiliară în condițiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea deciziei

s-a reținut că prezenta acțiune civilă formulată de către reclamanta N.E., întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în mod corect și legal a fost respinsă ca

tardivă, reclamanta nefăcând dovada vreunei împrejurări obiective, mai presus

de voința ei, care să o fi împiedecat să formuleze notificarea cu respectarea

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, până la data de 14 februarie 2002.

Potrivit art. 103 C.

proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt

act de procedură în termen legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea

dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei”.

Partea care a fost

decăzută din dreptul de a îndeplini vreun act de procedură va trebuie să solicita

instanței repunerea în termen, fiind necesar însă a dovedi că a fost

împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei. În sensul art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voința părții trebuia să fie una

obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici

depășită de către reclamant. Unei astfel de situații, practica judiciară în

materie a stabilit că nu poate fi asociată aceia că reclamanta „a pierdut

legătura cu apărătorul; că a fost ocupată cu pregătirile pentru comemorarea

decesului soțului; că a fost bolnavă, neinternată în spital; că s-a mutat de la

adresa indicată la o altă adresă”.

Reclamanta N.E. a

solicitat repunerea in termen legal de înregistrare a notificării (expirat la

14 februarie 2002), invocând faptul că este o persoană în vârstă, grav bolnavă,

locuiește în străinătate și nu a avut posibilitatea efectivă să se deplaseze în

țară pentru a formula notificările necesare.

Cu privire la acest

aspect, Curtea a reținut că reclamanta nu justifică nici o împrejurare

obiectivă, mai presus de voința ei, asimilabilă forței majore care să justifice

cererea de repunere în termen întrucât, deși suferă de anumite afecțiuni cardiace,

care o împiedică să se deplaseze din Germania în România, aceasta avea

posibilitatea legală de a proceda la formularea notificării și trimiterea ei

prin poștă, înăuntrul termenului legal, ori să apeleze la serviciile unui

apărător de specialitate, respectiv avocat, care să formuleze această cerere.

Pe de altă parte,

raportat la dispozițiile art. 21 din Legea 10/2001 și având în vedere practica

judiciară în materie, termenul de 12 luni prevăzut de art. 21 alin. (1) din

legea 10/2001 este unul de decădere, iar nu de prescripție, astfel că nu este

susceptibil de întrerupere, suspendare sau de repunere în termen.

Termenul de 12 luni prev.

de art. 21 alin (1) din Legea 10/2001 pentru notificarea persoanei juridice

deținătoare este un termen de decădere și nu de prescripție extinctivă, astfel

că sancțiunea nerespectări lui pentru neînregistrarea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

Spre deosebire de

termele de prescripție extinctivă, cele de decădere sunt mai riguroase,

nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Sancțiunea decăderii constă

în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, în timp

ce prescripția extinctivă stinge doar dreptul material la acțiune.

Forța majoră este un caz

tipic de suspendare a cursului prescripției, inaplicabil în speța de față.

Termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001 este incompatibil cu

instituția repuneri în termen.

Rațiunea pentru care

a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din dorința legiuitorului

de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor

de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în

proprietatea statului sau preluate în orice mod față de acesta.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta N.E., fără a încadra în

drept motivele de nelegalitate a hotărârii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, care face posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct.

9 C. proc. civ., s-a invocat că instanța a reținut în mod nelegal, în raport de

starea de fapt invocată, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile privind

repunerea în termen pentru depunerea notificării.

Recursul nu este

fondat, pentru următoarele argumente:

Instanța a reținut

corect tardivitatea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a

stabilit corect natura termenului în care trebuie formulată notificarea, a

interpretat și aplicat corect dispozițiile de drept material și normele

procedurale referitoare la instituția decăderii.

Dreptul la măsuri

reparatorii, reglementat prin Legea nr. 10/2001, este un drept subiectiv. Prin art.

22 din lege s-a prevăzut un termen limită pentru exercitarea acestui drept.

Sancțiunea decăderii

pentru neexercitarea acestui drept în termenul legal este expres prevăzut în alin.

(5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 – textul prevăzând că nerespectarea

termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – deci

pierderea dreptului subiectiv.

Termenul de decădere

din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru că

sancțiunea decăderii are ca efect pierderea dreptului subiectiv.

Dispozițiile art. 103

alin. (1) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în speță.

Aceste dispoziții au

ca obiect un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural

subsecvent sesizării instanței de judecată, pe când decăderea prevăzută de art.

22 are în vedere un drept subiectiv.

Notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii

instanței, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului

la măsuri reparatorii.

Cum termenul de

decădere din dreptul substanțial nu admite repunerea în termen, devine inutilă

analiza probatoriul administrat în soluționarea unei cereri inadmisibile.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza art. art. 312 C. proc. civ. a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva deciziei nr. 128/ A din 27

ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.