ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6104/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6104/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 674 din 7 decembrie

2007 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta D.M. și a fost obligat pârâtul Municipiul Caransebeș,

prin primar, să plătească acesteia sumele de 21,232 RON și 71.162 RON cu titlu

de despăgubiri.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului

Caransebeș, contestând Dispoziția Primarului nr. 933 din 30 mai 2006 de

respingere a notificării și solicitând desființarea acesteia.

Prin această

dispoziție, s-a reținut că reclamanta nu a depus actele doveditoare ale

proprietății în dovedirea notificării înregistrată la 12 noiembrie 2001, prin

care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat pe str. D.

Caransebeș, înscris în CF X, cu nr. top. 23, casa pe intravilanul cu nr. de

conscriere 1093 în suprafață de 229 mp.

Tribunalul a avut în

vedere faptul că, prin dispoziția din 31 ianuarie 1987, a trecut în

proprietatea Statului Român, fără plată, construcția casa cu nr. 1093 cu

dependințe și Anexe din Caransebeș str. D., proprietatea reclamantei, precum și

terenul în suprafață de 299 mp, în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr.

59/1974.

Conform art. 1 și

urm. din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată, tribunalul a apreciat că

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, având în

vedere că aceasta nu a primit despăgubiri de la Statul German și că imobilul a

fost trecut abuziv în proprietatea Statului Român, valoarea despăgubirilor

fiind cea stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză și impunându-se

obligarea pârâtului la plata acestora către reclamantă.

Împotriva sentinței,

pârâtul Municipiul Caransebeș a declarat apel, solicitând schimbarea ei în tot

în sensul respingerii acțiunii, iar, prin Decizia civilă nr. 163 din 24 iunie

2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de

pârâtul Municipiul Caransebeș, prin primar, împotriva Sentinței civile nr. 674

din 7 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr.

5019/115/2006, a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Caraș-Severin.

În considerentele

deciziei de casare, s-a reținut că la prima instanță nu s-a pus în discuția

părților stabilirea corectă a cadrului procesual, conform art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., având în vedere că dispoziția contestată a fost emisă de Primarul

Municipiului Caransebeș, pe de o parte, iar pe de altă parte, conform

principiului disponibilității, instanța nu avea puterea de a introduce în cauză

o parte atâta vreme cât aceasta nu a fost chemată în judecată de reclamantă,

conform art. 109 și 112 C. proc. civ.

În baza acestor

dispoziții legale, instanța de fond nu putea să constate cine are calitatea de

pârât în cauză, deoarece încalcă dreptul de dispoziție al reclamantei, singura

în măsură că cheme în judecată o altă parte.

Cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 11 august 2008, iar, prin

Sentința civilă nr. 580 din 01 iunie 2009 pronunțată de această instanță, a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului Caransebeș și a fost respinsă contestația formulată de reclamanta

D.M.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta D.M.

Prin Decizia civilă

nr. 330 din 18 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat

de reclamanta D.M. împotriva Sentinței civile nr. 580 din 14 iunie 2009

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, pe care a desființat-o,

trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerente, s-a

reținut că, la rejudecarea cauzei în fond, tribunalul va trebui să-și exercite

rolul activ și să pună în discuția reclamantei (căreia, prin actele noi depuse

la dosar după înregistrarea contestației împotriva dispoziției primarului,

instanțele i-au recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea

măsurilor reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001), alternativele reale de

satisfacere concretă și echitabilă a pretențiilor sale, în condițiile

actualelor prevederi ale legii menționate (art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1)

ale Legii nr. 10/2001) și ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost

preluat (înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre

care reclamanta a precizat că nu a fost desființat până în prezent) în funcție

de opțiunea sa urmând să se pronunțe pe cale de consecință.

Cauza a fost

înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin în data de 18 februarie 2010, iar, la

termenul de judecată din data de 17 mai 2010, instanța a pus în vedere

reclamantei prin avocatul ales, să-și precizeze cererea de chemare în judecată

având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă și echitabilă a

pretențiilor sale, în condițiile actualelor prevederi ale legii menționate

(art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001) și ale statutului

juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr. 112/1995 în baza

unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desființat până în

prezent.

Ulterior, reclamanta,

prin avocat, a depus la dosarul cauzei precizare prin care a arătat că înțelege

să solicite în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF X

Caransebeș. Reclamanta a arătat că acordarea de despăgubiri nu este o măsură

eficientă în prezent, ci este doar o metodă prin care statul se degrevează de

obligația de a mai repara prejudiciile pe care le-a cauzat în perioada

regimului comunist. Reclamanta a apreciat că imobilul îi poate fi restituit în

natură, mai ales în contextul în care terenul se află și în prezent în

proprietatea mun. Caransebeș. În subsidiar, dacă se va aprecia de către

instanță că nu îi poate restitui imobilul în natură, a solicitat să i se acorde

măsuri reparatorii în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, constând într-un alt imobil de aceeași categorie, situat într-o

zonă echivalentă celei în care este situat imobilul de care a fost privată,

respectiv de categoria A, în zona centrală a Municipiului Caransebeș,

solicitând obligarea pârâților la acordarea unui imobil care să respecte

aceleași condiții, menționând în mod expres că nu este de acord cu acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești.

Prin Sentința civilă

nr. 1923 din 22 noiembrie 2010, pronunțată în acest din urmă dosar, Tribunalul

Caraș-Severin a respins contestația formulată de reclamanta D.M. împotriva

Dispoziției nr. 933 din 30 iunie 2006 emisă de intimatul Primarul Municipiului

Caransebeș.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că din adresa din 11 noiembrie 2010 a Serviciului

Juridic și contencios al Primăriei Municipiului Caransebeș, precum și din

procesul-verbal nr. 2637 din 27 martie 2008 rezultă că Primăria Municipiului

Caransebeș nu are posibilitatea de a acorda notificatorilor la Legea nr.

10/2001 imobile în compensare.

Imobilul a cărei restituire

în natură o solicită reclamanta D.M. a fost înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995 în temeiul unui contract care nu a fost desființat.

Pe cale de

consecință, în temeiul art. 7 alin. (1

1

), art. 20 alin. (2), art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins contestația formulată de

reclamanta D.M. împotriva dispoziției din 30 iunie 2006, în contradictoriu cu

Primarul Municipiului Caransebeș.

Împotriva acestei

hotărâri, a promovat cale de atac intitulată "Recurs" (calificată de

curte ca fiind apel, potrivit considerentelor din încheierea de ședință din 14

iunie 2011, respectiv, în raport de data pronunțării sentinței, anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), reclamanta D.M.

Prin Decizia civilă

nr. 1074A din 08 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

admis apelul declarat de reclamanta D.M. împotriva Sentinței civile nr. 1923

din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte contestația formulată de

contestatoarea D.M. în sensul că a anulat Dispoziția nr. 933 din 30 mai 2006

emisă de intimatul Primarul Municipiului Caransebeș și a constatat că

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzută de Legea nr. 10/2001 republicată, cu privire la imobilul înscris în

CF nr. X, nr. top. 23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, în

municipiul Caransebeș și a respins în rest cererea reclamantei.

Instanța de apel a

procedat la analiza legalității și temeiniciei Dispoziției nr. 933 din 30 mai

2006, având în vedere că reclamanta nu a solicitat desființarea sentinței cu

trimitere spre rejudecare, precum și caracterul devolutiv al apelului. S-a

arătat că nu pot fi reținute, ca întemeiate, susținerile intimatului în sensul

că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma sa inițială,

este un termen de decădere și că nu mai este posibilă completarea dosarului

administrativ în fața instanței.

Instanța de apel a

constatat că a reține o astfel de teorie, ar însemna consacrarea încălcării

art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului prin nerespectarea

accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, lucru care

nu poate fi admis. Alin. (2) al art. unic al O.U.G. nr. 10/2003, a fost

înlăturat din textul actual al legii, art. 23 în actuala numerotare prevăzând

că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, fără

a face distincție între soluționarea în procedura administrativă sau

soluționarea în fața instanțelor judecătorești. În consecință, atâta timp cât

legea nu distinge, nu trebuie să distingem nici noi, fiind, deci, posibilă

completarea dosarului cu noi înscrisuri și în fața instanței de judecată.

Analizând material

probator, a rezultat că imobilul în discuție înscris în CF nr. X Caransebeș,

nr. top. 23, a fost proprietatea reclamantei D.M., cota de 6/16 parte cu titlu

de moștenire și 10/16 parte, prin donație.

Prin Decizia nr. 23

din 31 ianuarie 1987 emisă de Consiliul Popular Județean Caraș-Severin, Comitetul

Executiv, imobilul în litigiu - casă și teren, proprietatea lui D.M., a fost

preluat de către Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată.

Astfel, s-a constatat

că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada de

incidență a Legii reparatorii, încadrându-se în prevederile art. 2 lit. h) din

lege, iar, în raport de acesta, reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condițiile

art. 3 alin. (1) lit. a), respectiv ca și proprietară a imobilului la data

preluării sale abuzive.

S-a statuat că

dispoziția contestată este nelegală și netemeinică sub aceste aspecte,

impunându-se anularea ei, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată.

În ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a constatat că, în speță, restituirea

în natură a imobilului revendicat nu este posibilă, întrucât imobilul, având în

prezent 2 nr. top. (23/1 și 23/2) nu mai se regăsește în proprietatea Statului

Român, sau a unității notificate.

Instanța de apel a

reținut că ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001 republicată, în sensul că ambele nr. top. în care a fost dezmembrat

imobilul au fost înstrăinate, imobilul nr. top. 23/1, înscris în prezent în CF

Q, constând în teren intravilan în suprafață de 199 mp, a fost vândut în baza

Legii nr. 112/1005 numitului A.I., afirmativ fratele reclamantei, iar imobilul

nr. top. 23/2 - teren în suprafață de 100 mp și construcție, înscris în CF Q

Caransebeș, a fost atribuit prin Ordin al Prefectului Caraș-Severin, numiților

A.I. și A.D.E., ce au și edificat construcții pe acest teren.

În condițiile în care

actele juridice prin care Statul Român a înstrăinat părți din imobilul

notificat nu au fost anulate în formele prevăzute de legile ce au stat la baza

întocmirii lor (Legea nr. 112/1995, respectiv Legea nr. 18/1991), față de

dispozițiile imperative ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată,

instanța de apel a constatat că este justă concluzia tribunalului în sensul că

imobilul în litigiu nu mai poate fi retrocedat reclamantei, în natură, fără a

aduce atingere drepturilor constituite în favoarea unor terți din acte juridice

întocmite după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de România,

în anul 1994. În consecință, au fost înlăturate aspectele privind jurisprudența

instanței europene de contencios al drepturilor omului invocate de reclamantă,

întrucât este bine cunoscut că, în accepțiunea acestei instanțe, se bucură de

protecție actele încheiate după ratificarea Convenției, iar, o pretinsă

încălcare a garanțiilor Convenției, nu se poate repara prin vătămarea unui

drept ce se bucură de protecție la rândul său.

Reținându-se faptul

că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură, conform art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât a fost înstrăinat, s-a statuat că

măsurile reparatorii cuvenite contestatoarei pentru imobilul preluat se vor

stabili în echivalent.

Din tehnica

legislativă folosită coroborată cu prevederile art. 1.7 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.

250/2007, rezultă că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice

bunuri sau servicii disponibile pe care le deține. De asemenea, s-a arătat că

este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri

ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens,

astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de

lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru

imobilul preluat abuziv. Legea nr. 10/2001 republicată și H.G. nr. 250/2007 nu

prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că

unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista

bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare.

Instanța de apel a

constatat că, în speță, intimatul Primarul municipiului Caransebeș a arătat că

nu deține bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunurile preluate

abuziv de la antecesoarea contestatorului și care nu poate fi restituit în

natură, procesul-verbal întocmit în acest sens fiind afișat într-un loc public,

astfel că instanța a respins, ca neîntemeiată, solicitarea contestatoarei de a

i se acorda în compensare un alt imobil.

S-a constatat de

către instanță că reclamanta nu a identificat niciun astfel de imobil ce ar fi

disponibil pentru a-i fi atribuit, deși, față de poziția constantă a

intimatului (afirmată prin numeroase adrese de-a lungul procesului de față), ei

îi revenea sarcina probei, în condițiile art. 1169 C. civ.

Cu privire la

pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei prin necomunicarea

procesului-verbal depus de intimat la termenul din 25 octombrie 2010, s-a

constatat că este reală afirmația reclamantei că nu i s-a comunicat actul în

discuție, deși a cerut expres acest lucru, însă instanța de apel nu a reținut

că reclamantei i s-ar fi adus un prejudiciu procesual în condițiile în care

actul în discuție reafirma poziția intimatului, exprimată în repetate rânduri

în prezentul litigiu, în sensul că nu deține imobile disponibile pentru

atribuirea în compensare pentru imobilul imposibil de restituit.

În finalul

considerentelor, s-a arătat și faptul că reclamanta a indicat expres prin

cererea de apel că nu dorește despăgubiri pentru imobil, precum și la cuvântul

în susținerea apelului (deși curtea a insistat asupra acestui aspect).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primăria Caransebeș, Municipiul Caransebeș

prin Primar și Primarul Municipiului Caransebeș, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, pârâții au

arătat că, așa cum se poate observa din documentele existente la dosar prin

nenumărate adrese s-a cerut petentei să depună documentele prin care se face

dovada proprietății, declarații pe proprie răspundere că nu s-au primit

despăgubiri pentru acest imobil, toate în original sau copii legalizate. Toate

aceste adrese au rămas fără răspuns motiv pentru care cererea petentei a fost

respinsă. Mai mult decât atât, reclamanta a învederat în fața instanței faptul

că Primăria nu ar fi comunicat acesteia la adresa indicată pentru purtarea

corespondentei, adresele prin care se cerea în mod repetat depunerea documentelor

justificative ale dreptului de proprietate. În urma demersurilor făcute pârâții

arată că au depus la dosarul cauzei dovezi privind primirea de către reclamantă

a corespondenței purtate între părți.

Recurenții-pârâți

susțin că instanța de apel trebuia să analizeze dacă dispoziția atacată de

către reclamantă a fost emisă în mod legal și nu din prisma faptului că

ulterior reclamanta a depus în fața instanțelor judecătorești acte doveditoare

prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptățit la despăgubiri.

Consideră că la data

emiterii dispoziției din 30 mai 2006 reclamanta nu a făcut dovada proprietății

așa cum cerea Legea nr. 10/2001.

Recurenții mai arată

că, ținând cont de faptul că dispoziția atacată a fost emisă de către Primarul

municipiului Caransebeș coroborat cu dorința exprimată clar de către reclamantă

de a se judeca cu Primăria municipiului Caransebeș, în mod corect Tribunalul

Caraș-Severin a dispus scoaterea din cauză a Primarului și a Municipiului

Caransebeș și, pe cale de consecință, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Primăriei municipiului Caransebeș și a respins contestația

reclamantei.

Se mai arată și

faptul că lipsa studiilor juridice ale reclamantei nu are relevanță în fața

instanței deoarece reclamanta putea să-și angajeze apărător calificat în cauză,

iar invocarea necunoașterii legii nu poate fi invocată de nimeni. Susțin că

prin aceste afirmații reclamanta încearcă doar să-și acopere superficialitatea

cu care a tratat corespondența purtată între Primărie și reclamantă cu privire

la depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de

către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Recurenții-pârâți

solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în

sensul respingerii cererii formulate de către reclamanta D.M. și menținerii ca

temeinică și legal emisă a Dispoziției nr. 933 din 30 mai 2006 precum și

exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel a fost fundamentată pe argumente privind analiza legalității și

temeiniciei Dispoziției nr. 933 din 30 mai 2006 emisă de Primarul municipiului

Caransebeș, în raport de care s-a stabilit numai calitatea reclamantei de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de

stat, având în vedere precizarea expresă a reclamantei că nu dorește

despăgubiri pentru imobil, precum și faptul că acesta nu poate fi restituit

nici în natură, nici în echivalent.

Prin dispoziția din

30 mai 2006 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului

Caransebeș a respins notificarea formulată de reclamanta D.M., prin care

aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. X, nr.

top. 23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, situat în

municipiul Caransebeș, cu motivarea că pretențiile reclamantei nu au fost

dovedite.

Prin Decizia nr. 330

din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, s-a statuat cu putere de

lucru judecat atât cadrul procesual sub aspectul obiectului și al părților

între care se derulează litigiul, cât și faptul că i s-a recunoscut reclamantei

calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 în urma depunerii de către aceasta în fața instanței a

actelor doveditoare în urma înregistrării contestației împotriva dispoziției

primarului.

Recurenții invocă

Sentința civilă nr. 580 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin prin care

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului

Caraș-Severin și s-a respins contestația reclamantei, însă această hotărâre a

fost desființată în întregime prin decizia de casare mai sus menționată.

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, sunt

nefondate criticile pârâților care readuc în discuție aspectul privind lipsa

calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Caraș-Severin, întrucât

acesta a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale

anterioare.

Conform indicațiilor

Deciziei de casare nr. 330 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara,

Tribunalul Caraș-Severin a solicitat reclamantei să-și precizeze cererea de

chemare în judecată având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă

și echitabilă a pretențiilor sale în condițiile prevederilor legii speciale și

ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr.

112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost

desființat până în prezent.

Astfel, în rejudecare,

această instanță a respins contestația formulată de reclamantă împotriva

dispoziției din 30 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Caransebeș, soluție

ce a avut ca efect menținerea dispoziției contestate, deși prin aceasta a fost

respinsă notificarea pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate.

În mod legal,

instanța de apel a considerat că această împrejurare atrage nelegalitatea

hotărârii și a procedat la analiza legalității și temeiniciei dispoziției

contestate (având în vedere că hotărârile prin care s-a făcut acest lucru au

fost desființate în întregime), față de caracterul devolutiv al apelului și de

faptul că reclamanta nu a solicitat desființarea sentinței cu trimitere spre

rejudecare.

Pârâții critică

decizia din apel în ce privește faptul că la data emiterii dispoziției

reclamanta nu a făcut dovada proprietății așa cum cerea Legea nr. 10/2001,

susținând că în mod greșit instanța de apel a analizat dispoziția atacată din

prisma faptului că ulterior reclamanta a depus în fața instanței acte

doveditoare prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptățit la

despăgubiri.

Recurenții susțin că

reclamanta nu a depus la dosarul notificării toate actele necesare, deși s-a

dovedit corespondența purtată între Primărie și reclamantă cu privire la

depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de

către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără ca petenta să mai aibă

posibilitatea de a depune acte noi în procedura judiciară.

Susținerile nu sunt

întemeiate.

Conform art. 23 din

Legea nr. 10/2001: "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori,

după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz,

înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării".

Împrejurarea că în

faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de

proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea

contestației formulate.

Legea nr. 10/2001 nu

prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii

administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza

judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează

desfășurarea procesului civil.

Administrarea de

către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de

proprietate, cât și calitatea de persoană îndreptățită nu constituie o

încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile

formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară

nu sunt întemeiate.

Se constată a fi

nefondată și critica privind soluția instanței de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

În condițiile în care

acțiunea îndreptată de către reclamantă împotriva pârâților a fost găsită

întemeiată în parte, dispunându-se anularea dispoziției emisă de pârâți,

părțile care au căzut în pretenții sunt pârâții, astfel că, în termenii art.

274 C. proc. civ., aceștia datorează reclamantei restituirea cheltuielilor de

judecată pe care le-a făcut în proces.

Ca atare nu există

niciun temei pentru a se reține că s-a făcut o greșită aplicare a acestei

norme, astfel cum pretind recurenții pârâți.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care

acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a

actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Caransebeș, Municipiul

Caransebeș, prin Primar și Primarul Municipiului Caransebeș împotriva Deciziei

nr. 1074/A din data de 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN