ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6104/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 674 din 7 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.M. și a fost obligat pârâtul Municipiul Caransebeș, prin primar, să plătească acesteia sumele de 21,232 RON și 71.162 RON cu titlu de despăgubiri. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta a chemat în judecată Primăria Municipiului Caransebeș, contestând Dispoziția Primarului nr. 933 din 30 mai 2006 de respingere a notificării și solicitând desființarea acesteia. Prin această dispoziție, s-a reținut că reclamanta nu a depus actele doveditoare ale proprietății în dovedirea notificării înregistrată la 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat pe str. D. Caransebeș, înscris în CF X, cu nr. top.

23, casa pe intravilanul cu nr. de conscriere 1093 în suprafață de 229 mp. Tribunalul a avut în vedere faptul că, prin dispoziția din 31 ianuarie 1987, a trecut în proprietatea Statului Român, fără plată, construcția casa cu nr. 1093 cu dependințe și Anexe din Caransebeș str. D., proprietatea reclamantei, precum și terenul în suprafață de 299 mp, în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974. Conform art. 1 și urm. din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, având în vedere că aceasta nu a primit despăgubiri de la Statul German și că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea Statului Român, valoarea despăgubirilor fiind cea stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză și impunându-se obligarea pârâtului la plata acestora către reclamantă.

Împotriva sentinței, pârâtul Municipiul Caransebeș a declarat apel, solicitând schimbarea ei în tot în sensul respingerii acțiunii, iar, prin Decizia civilă nr. 163 din 24 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Caransebeș, prin primar, împotriva Sentinței civile nr. 674 din 7 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 5019/115/2006, a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Caraș-Severin. În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că la prima instanță nu s-a pus în discuția părților stabilirea corectă a cadrului procesual, conform art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., având în vedere că dispoziția contestată a fost emisă de Primarul Municipiului Caransebeș, pe de o parte, iar pe de altă parte, conform principiului disponibilității, instanța nu avea puterea de a introduce în cauză o parte atâta vreme cât aceasta nu a fost chemată în judecată de reclamantă, conform art. 109 și 112 C. proc. civ. În baza acestor dispoziții legale, instanța de fond nu putea să constate cine are calitatea de pârât în cauză, deoarece încalcă dreptul de dispoziție al reclamantei, singura în măsură că cheme în judecată o altă parte. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 11 august 2008, iar, prin Sentința civilă nr. 580 din 01 iunie 2009 pronunțată de această instanță, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Caransebeș și a fost respinsă contestația formulată de reclamanta D.M.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.M. Prin Decizia civilă nr. 330 din 18 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanta D.M. împotriva Sentinței civile nr. 580 din 14 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerente, s-a reținut că, la rejudecarea cauzei în fond, tribunalul va trebui să-și exercite rolul activ și să pună în discuția reclamantei (căreia, prin actele noi depuse la dosar după înregistrarea contestației împotriva dispoziției primarului, instanțele i-au recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prev. de Legea nr. 10/2001), alternativele reale de satisfacere concretă și echitabilă a pretențiilor sale, în condițiile actualelor prevederi ale legii menționate (art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001) și ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat (înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desființat până în prezent) în funcție de opțiunea sa urmând să se pronunțe pe cale de consecință.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin în data de 18 februarie 2010, iar, la termenul de judecată din data de 17 mai 2010, instanța a pus în vedere reclamantei prin avocatul ales, să-și precizeze cererea de chemare în judecată având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă și echitabilă a pretențiilor sale, în condițiile actualelor prevederi ale legii menționate (art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001) și ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desființat până în prezent. Ulterior, reclamanta, prin avocat, a depus la dosarul cauzei precizare prin care a arătat că înțelege să solicite în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF X Caransebeș.

Reclamanta a arătat că acordarea de despăgubiri nu este o măsură eficientă în prezent, ci este doar o metodă prin care statul se degrevează de obligația de a mai repara prejudiciile pe care le-a cauzat în perioada regimului comunist. Reclamanta a apreciat că imobilul îi poate fi restituit în natură, mai ales în contextul în care terenul se află și în prezent în proprietatea mun. Caransebeș.

În subsidiar, dacă se va aprecia de către instanță că nu îi poate restitui imobilul în natură, a solicitat să i se acorde măsuri reparatorii în compensare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constând într-un alt imobil de aceeași categorie, situat într-o zonă echivalentă celei în care este situat imobilul de care a fost privată, respectiv de categoria A, în zona centrală a Municipiului Caransebeș, solicitând obligarea pârâților la acordarea unui imobil care să respecte aceleași condiții, menționând în mod expres că nu este de acord cu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești. Prin Sentința civilă nr. 1923 din 22 noiembrie 2010, pronunțată în acest din urmă dosar, Tribunalul Caraș-Severin a respins contestația formulată de reclamanta D.M.

împotriva Dispoziției nr. 933 din 30 iunie 2006 emisă de intimatul Primarul Municipiului Caransebeș. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din adresa din 11 noiembrie 2010 a Serviciului Juridic și contencios al Primăriei Municipiului Caransebeș, precum și din procesul-verbal nr. 2637 din 27 martie 2008 rezultă că Primăria Municipiului Caransebeș nu are posibilitatea de a acorda notificatorilor la Legea nr. 10/2001 imobile în compensare. Imobilul a cărei restituire în natură o solicită reclamanta D.M. a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 în temeiul unui contract care nu a fost desființat. Pe cale de consecință, în temeiul art. 7 alin. (1 1 ), art. 20 alin. (2), art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins contestația formulată de reclamanta D.M.

împotriva dispoziției din 30 iunie 2006, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Caransebeș. Împotriva acestei hotărâri, a promovat cale de atac intitulată "Recurs" (calificată de curte ca fiind apel, potrivit considerentelor din încheierea de ședință din 14 iunie 2011, respectiv, în raport de data pronunțării sentinței, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), reclamanta D.M. Prin Decizia civilă nr. 1074A din 08 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanta D.M. împotriva Sentinței civile nr. 1923 din 22 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte contestația formulată de contestatoarea D.M.

în sensul că a anulat Dispoziția nr. 933 din 30 mai 2006 emisă de intimatul Primarul Municipiului Caransebeș și a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 republicată, cu privire la imobilul înscris în CF nr. X, nr. top. 23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, în municipiul Caransebeș și a respins în rest cererea reclamantei. Instanța de apel a procedat la analiza legalității și temeiniciei Dispoziției nr. 933 din 30 mai 2006, având în vedere că reclamanta nu a solicitat desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, precum și caracterul devolutiv al apelului. S-a arătat că nu pot fi reținute, ca întemeiate, susținerile intimatului în sensul că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma sa inițială, este un termen de decădere și că nu mai este posibilă completarea dosarului administrativ în fața instanței.

Instanța de apel a constatat că a reține o astfel de teorie, ar însemna consacrarea încălcării art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului prin nerespectarea accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, lucru care nu poate fi admis. Alin. (2) al art. unic al O.U.G. nr. 10/2003, a fost înlăturat din textul actual al legii, art. 23 în actuala numerotare prevăzând că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, fără a face distincție între soluționarea în procedura administrativă sau soluționarea în fața instanțelor judecătorești. În consecință, atâta timp cât legea nu distinge, nu trebuie să distingem nici noi, fiind, deci, posibilă completarea dosarului cu noi înscrisuri și în fața instanței de judecată.

Analizând material probator, a rezultat că imobilul în discuție înscris în CF nr. X Caransebeș, nr. top. 23, a fost proprietatea reclamantei D.M., cota de 6/16 parte cu titlu de moștenire și 10/16 parte, prin donație. Prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 1987 emisă de Consiliul Popular Județean Caraș-Severin, Comitetul Executiv, imobilul în litigiu - casă și teren, proprietatea lui D.M., a fost preluat de către Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată. Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada de incidență a Legii reparatorii, încadrându-se în prevederile art. 2 lit. h) din lege, iar, în raport de acesta, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condițiile art. 3 alin. (1) lit. a), respectiv ca și proprietară a imobilului la data preluării sale abuzive.

S-a statuat că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică sub aceste aspecte, impunându-se anularea ei, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a constatat că, în speță, restituirea în natură a imobilului revendicat nu este posibilă, întrucât imobilul, având în prezent 2 nr. top. (23/1 și 23/2) nu mai se regăsește în proprietatea Statului Român, sau a unității notificate. Instanța de apel a reținut că ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că ambele nr. top. în care a fost dezmembrat imobilul au fost înstrăinate, imobilul nr. top. 23/1, înscris în prezent în CF Q, constând în teren intravilan în suprafață de 199 mp, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1005 numitului A.I., afirmativ fratele reclamantei, iar imobilul nr. top.

23/2 - teren în suprafață de 100 mp și construcție, înscris în CF Q Caransebeș, a fost atribuit prin Ordin al Prefectului Caraș-Severin, numiților A.I. și A.D.E., ce au și edificat construcții pe acest teren.

În condițiile în care actele juridice prin care Statul Român a înstrăinat părți din imobilul notificat nu au fost anulate în formele prevăzute de legile ce au stat la baza întocmirii lor (Legea nr. 112/1995, respectiv Legea nr. 18/1991), față de dispozițiile imperative ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța de apel a constatat că este justă concluzia tribunalului în sensul că imobilul în litigiu nu mai poate fi retrocedat reclamantei, în natură, fără a aduce atingere drepturilor constituite în favoarea unor terți din acte juridice întocmite după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de România, în anul 1994. În consecință, au fost înlăturate aspectele privind jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului invocate de reclamantă, întrucât este bine cunoscut că, în accepțiunea acestei instanțe, se bucură de protecție actele încheiate după ratificarea Convenției, iar, o pretinsă încălcare a garanțiilor Convenției, nu se poate repara prin vătămarea unui drept ce se bucură de protecție la rândul său.

Reținându-se faptul că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât a fost înstrăinat, s-a statuat că măsurile reparatorii cuvenite contestatoarei pentru imobilul preluat se vor stabili în echivalent. Din tehnica legislativă folosită coroborată cu prevederile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține. De asemenea, s-a arătat că este la aprecierea exclusivă a unității deținătoare componența listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanța de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege și să stabilească că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv.

Legea nr. 10/2001 republicată și H.G. nr. 250/2007 nu prevăd competențe în acest sens în favoarea instanțelor de judecată, astfel că unitatea deținătoare este singura abilitată de lege să întocmească lista bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare. Instanța de apel a constatat că, în speță, intimatul Primarul municipiului Caransebeș a arătat că nu deține bunuri ce pot fi oferite în compensare pentru bunurile preluate abuziv de la antecesoarea contestatorului și care nu poate fi restituit în natură, procesul-verbal întocmit în acest sens fiind afișat într-un loc public, astfel că instanța a respins, ca neîntemeiată, solicitarea contestatoarei de a i se acorda în compensare un alt imobil.

S-a constatat de către instanță că reclamanta nu a identificat niciun astfel de imobil ce ar fi disponibil pentru a-i fi atribuit, deși, față de poziția constantă a intimatului (afirmată prin numeroase adrese de-a lungul procesului de față), ei îi revenea sarcina probei, în condițiile art. 1169 C. civ. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei prin necomunicarea procesului-verbal depus de intimat la termenul din 25 octombrie 2010, s-a constatat că este reală afirmația reclamantei că nu i s-a comunicat actul în discuție, deși a cerut expres acest lucru, însă instanța de apel nu a reținut că reclamantei i s-ar fi adus un prejudiciu procesual în condițiile în care actul în discuție reafirma poziția intimatului, exprimată în repetate rânduri în prezentul litigiu, în sensul că nu deține imobile disponibile pentru atribuirea în compensare pentru imobilul imposibil de restituit.

În finalul considerentelor, s-a arătat și faptul că reclamanta a indicat expres prin cererea de apel că nu dorește despăgubiri pentru imobil, precum și la cuvântul în susținerea apelului (deși curtea a insistat asupra acestui aspect). Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primăria Caransebeș, Municipiul Caransebeș prin Primar și Primarul Municipiului Caransebeș, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, pârâții au arătat că, așa cum se poate observa din documentele existente la dosar prin nenumărate adrese s-a cerut petentei să depună documentele prin care se face dovada proprietății, declarații pe proprie răspundere că nu s-au primit despăgubiri pentru acest imobil, toate în original sau copii legalizate.

Toate aceste adrese au rămas fără răspuns motiv pentru care cererea petentei a fost respinsă. Mai mult decât atât, reclamanta a învederat în fața instanței faptul că Primăria nu ar fi comunicat acesteia la adresa indicată pentru purtarea corespondentei, adresele prin care se cerea în mod repetat depunerea documentelor justificative ale dreptului de proprietate. În urma demersurilor făcute pârâții arată că au depus la dosarul cauzei dovezi privind primirea de către reclamantă a corespondenței purtate între părți. Recurenții-pârâți susțin că instanța de apel trebuia să analizeze dacă dispoziția atacată de către reclamantă a fost emisă în mod legal și nu din prisma faptului că ulterior reclamanta a depus în fața instanțelor judecătorești acte doveditoare prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptățit la despăgubiri.

Consideră că la data emiterii dispoziției din 30 mai 2006 reclamanta nu a făcut dovada proprietății așa cum cerea Legea nr. 10/2001. Recurenții mai arată că, ținând cont de faptul că dispoziția atacată a fost emisă de către Primarul municipiului Caransebeș coroborat cu dorința exprimată clar de către reclamantă de a se judeca cu Primăria municipiului Caransebeș, în mod corect Tribunalul Caraș-Severin a dispus scoaterea din cauză a Primarului și a Municipiului Caransebeș și, pe cale de consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Caransebeș și a respins contestația reclamantei. Se mai arată și faptul că lipsa studiilor juridice ale reclamantei nu are relevanță în fața instanței deoarece reclamanta putea să-și angajeze apărător calificat în cauză, iar invocarea necunoașterii legii nu poate fi invocată de nimeni.

Susțin că prin aceste afirmații reclamanta încearcă doar să-și acopere superficialitatea cu care a tratat corespondența purtată între Primărie și reclamantă cu privire la depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001. Recurenții-pârâți solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii formulate de către reclamanta D.M. și menținerii ca temeinică și legal emisă a Dispoziției nr. 933 din 30 mai 2006 precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel a fost fundamentată pe argumente privind analiza legalității și temeiniciei Dispoziției nr. 933 din 30 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Caransebeș, în raport de care s-a stabilit numai calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, având în vedere precizarea expresă a reclamantei că nu dorește despăgubiri pentru imobil, precum și faptul că acesta nu poate fi restituit nici în natură, nici în echivalent. Prin dispoziția din 30 mai 2006 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Caransebeș a respins notificarea formulată de reclamanta D.M., prin care aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în CF nr. X, nr. top.

23, casa de pe str. D., cu teren intravilan de 299 mp, situat în municipiul Caransebeș, cu motivarea că pretențiile reclamantei nu au fost dovedite. Prin Decizia nr. 330 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, s-a statuat cu putere de lucru judecat atât cadrul procesual sub aspectul obiectului și al părților între care se derulează litigiul, cât și faptul că i s-a recunoscut reclamantei calitatea de persoană îndreptățită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în urma depunerii de către aceasta în fața instanței a actelor doveditoare în urma înregistrării contestației împotriva dispoziției primarului. Recurenții invocă Sentința civilă nr. 580 din 1 iunie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Caraș-Severin și s-a respins contestația reclamantei, însă această hotărâre a fost desființată în întregime prin decizia de casare mai sus menționată.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Ca atare, sunt nefondate criticile pârâților care readuc în discuție aspectul privind lipsa calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Caraș-Severin, întrucât acesta a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare.

Conform indicațiilor Deciziei de casare nr. 330 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, Tribunalul Caraș-Severin a solicitat reclamantei să-și precizeze cererea de chemare în judecată având în vedere alternativele reale de satisfacere concretă și echitabilă a pretențiilor sale în condițiile prevederilor legii speciale și ale statutului juridic al imobilului ce i-a fost preluat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui contract despre care reclamanta a precizat că nu a fost desființat până în prezent. Astfel, în rejudecare, această instanță a respins contestația formulată de reclamantă împotriva dispoziției din 30 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului Caransebeș, soluție ce a avut ca efect menținerea dispoziției contestate, deși prin aceasta a fost respinsă notificarea pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În mod legal, instanța de apel a considerat că această împrejurare atrage nelegalitatea hotărârii și a procedat la analiza legalității și temeiniciei dispoziției contestate (având în vedere că hotărârile prin care s-a făcut acest lucru au fost desființate în întregime), față de caracterul devolutiv al apelului și de faptul că reclamanta nu a solicitat desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare. Pârâții critică decizia din apel în ce privește faptul că la data emiterii dispoziției reclamanta nu a făcut dovada proprietății așa cum cerea Legea nr. 10/2001, susținând că în mod greșit instanța de apel a analizat dispoziția atacată din prisma faptului că ulterior reclamanta a depus în fața instanței acte doveditoare prin care se dovedea calitatea de proprietar îndreptățit la despăgubiri.

Recurenții susțin că reclamanta nu a depus la dosarul notificării toate actele necesare, deși s-a dovedit corespondența purtată între Primărie și reclamantă cu privire la depunerea în termenul legal revăzut a documentelor cerute în mod expres de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, fără ca petenta să mai aibă posibilitatea de a depune acte noi în procedura judiciară. Susținerile nu sunt întemeiate.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001: "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării". Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestației formulate.

Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează desfășurarea procesului civil. Administrarea de către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate, cât și calitatea de persoană îndreptățită nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară nu sunt întemeiate. Se constată a fi nefondată și critica privind soluția instanței de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". În condițiile în care acțiunea îndreptată de către reclamantă împotriva pârâților a fost găsită întemeiată în parte, dispunându-se anularea dispoziției emisă de pârâți, părțile care au căzut în pretenții sunt pârâții, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., aceștia datorează reclamantei restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces. Ca atare nu există niciun temei pentru a se reține că s-a făcut o greșită aplicare a acestei norme, astfel cum pretind recurenții pârâți. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Caransebeș, Municipiul Caransebeș, prin Primar și Primarul Municipiului Caransebeș împotriva Deciziei nr. 1074/A din data de 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN