ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3375/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1885 din 15 iunie 2004 a Tribunalului Caraș Severin a fost admis cererea formulată de K.V. în contradictoriu cu Primăria Caransebeș, constatându-se că petenta are dreptul în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 la despăgubiri bănești în valoare de 2.555.033.000 lei pentru imobilele identificate în C.F. Caransebeș, nr. top 4993/10 casa 10 cu curte în Teiuș de 964 mp nr. top 4993/11, grădină în Teiuș de 3835 mp. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în anul 1981 părinții reclamantei, K.I. și K.M. s-au stabilit în Germania, după care imobilele ce au aparținut acestora au fost trecute în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 223/1974.

În iunie 2000 reclamanta a solicitat restituirea imobilelor confiscate abuziv, formulând o cerere în acest sens, ce a fost adresată Primăriei Caransebeș. A revenit asupra solicitării în septembrie 2003, când a venit în România. S-a considerat că reclamanta este repusă în termenul de formulare a notificării, în condițiile în care din cauza stării sănătății părinților săi, nu a putut veni în țară. Apelul declarat de Primăria municipiului Caransebeș împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 2277 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, prin care a fost schimbată în tot sentința în sensul respingerii acțiunii. Au fost avute în vedere prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia persoana îndreptățită trebuie să notifice în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a legii, unitatea deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului.

S-a considerat că nerespectarea termenului de sesizare menționat atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent și că termenul prevăzut de lege este un termen de decădere, neprescriptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recursul de față, solicitând casarea ei și menținerea ca legală și temeinică a soluției primei instanțe. Se susține că instanța de apel a omis să examineze prima solicitare efectuată în iunie 2000 și că în mod greșit nu a admis cererea de repunere în termen, motivată pe o împrejurare mai presus de voința sa, constând în starea de sănătate precară a părinților săi, în raport de care nu a putut veni în România.

În completarea motivelor de recurs au fost depuse acte noi, în raport de care recursul de față va fi admis în sensul celor ce urmează. În primul rând se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, hotărând că termenul de înregistrare a notificării nu este susceptibil de repunere în termen. În adevăr, art. 21 prevede că persoana îndreptățită „va notifica”..., în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În alineatul final al aceluiași text se prevede expres că nerespectarea termenului menționat atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Această sintagmă „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului de depunere a notificării, ca fiind un termen de decădere și nu de prescripție, ceea ce înseamnă că nu este susceptibil de repunere în termen. Prin urmare, instanța a hotărât corect că în temeiul prevederilor legale redate, cererea de repunere în termen nu este operantă în speță, fiind necontestat că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire în termenul menționat. O primă solicitare a fost făcută în iunie 2000, deci înainte de intrarea în vigoare a legii, care este neavenită și următoarea în anul 2003, care așa cum s-a arătat este tardivă. Din actele noi, atașate recursului rezultă însă că autorii reclamantei ar fi expediat prin Biroul Executorului Judecătoresc T.V.

notificarea nr. 393 din 26 octombrie 2001 de atribuire a imobilelor în litigiu, identificate în C.F. Caransebeș. În aceste condiții, se impune a se relua judecata, spre a se analiza, eventual și pe baza unor probe noi, dacă în adevăr proprietarii bunurilor preluate abuziv au formulat această solicitare în termenul legal, pentru ca în situația în care această susținere se confirmă, să se analizeze cererea pe fond. Așa fiind, recursul de față va fi admis, în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe, spre a se proceda la rejudecare în sensul celor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta K.V. împotriva deciziei nr. 2277 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.