ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1799/2011

Asupra contestației în anulare de față : Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 396 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamantului N.S. și a respins acțiunea formulată de acesta împotriva pârâtei SC S.C. SRL Prin acțiune reclamantul a solicitat contravaloarea dividendelor ce i se cuvin pentru anul 2007, în calitate de asociat unic al societății pârâte. Apelurile declarate de reclamant și de pârâtă împotriva sentinței au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 261 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, care a reținut că motivarea sentinței corespunde prevederilor art. 261 C. proc.

civ., fiind examinate efectiv apărările și susținerile părților, fiind permisă efectuarea controlului judiciar. De asemenea, instanța a mai constatat că au fost interpretate corect clauzele contractului de cesiune de părți sociale, considerând în mod judicios că reclamantul a renunțat în mod expres la orice pretenții materiale sau financiare față de societate, începând cu data încheierii contractului, declarații față de care este inutilă analizarea procesului - verbal din 26 martie 2008, semnat doar de apelant și întocmit pro causa. Instanța a dat eficiență prevederilor art. 17 alin. (7) din Legea nr. 31/1990 și art. 969 C. civ. În ce privește apelul declarat de societatea pârâtă și care a vizat doar neacordarea cheltuielilor de judecată s-a considerat că atâta vreme cât pârâta nu a dovedit efectuarea cheltuielilor solicitate, cererea a fost respinsă în mod corect.

Împotriva deciziei au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâta, ambele invocând nelegalitatea acesteia. Recurentul - reclamant a susținut prin cererea de recurs următoarele critici: - Decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, fiind interpretat greșit actul juridic dedus judecății (contractului de cesiune). Recurentul a considerat că instanța de apel a ignorat intenționat sau nu faptul că societatea pârâtă nu este parte în contractul de cesiune astfel că nu se poate pune problema renunțării la orice pretenții materiale sau financiare față de terț, ci eventual față de SC M.M. SRL Cum acțiunea este promovată împotriva SC S.C. SRL, care nu este parte în contract, recurentul a considerat că nu putea să renunțe la ceea ce aceasta îi datora, acesta fiind și motivul pentru care SC M.M.

SRL nici nu a ridicat dividendele. - Instanța de apel este în eroare atunci când afirmă faptul că, în contractul de cesiune există clauze ce cuprind renunțarea reclamantului la drepturile ce i se cuveneau în calitate de asociat, iar drepturile unui asociat nu pot fi asimilate cu pretențiile materiale sau financiare. - Deși s-a recunoscut de către pârâtă faptul că reclamantul a aprobat situațiile financiare ale societății la data de 14 martie 2009 și la 26 martie 2009, în mod paradoxal, instanța de apel a considerat inutilă analizarea procesului - verbal încheiat la 26 martie 2008, considerând că este semnat doar de reclamant și întocmit pro causa. Se apreciază că dividendele pentru anul 2007 i se cuvin, iar mențiunea din art. 6.1 este pentru viitor – de la data încheierii contractului, ceea ce înseamnă că nu se putea referi la dividende ceea ce denotă interpretarea forțată a contractului.

- Instanța de apel este în eroare și atunci când afirmă că raportul de expertiză a confirmat ca beneficiar al plății dividendelor pe SC M.M. SRL, iar din punct de vedere contabil nu se poate justifica pentru că în anul 2007, aceasta nu a fost asociat în cadrul societății pârâte. - Ambele instanțe au pronunțat o hotărâre în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile și cu situația de fapt, considerând fără temei ca reclamantului nu i se cuvin dividendele aferente anului 2007. Fiind un drept social fundamental al fiecărui asociat, recurentul consideră că acesta nu poate fi instituit decât prin convenția părților, iar în cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi convenit în acest sens, printr-un înscris.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurenți, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, iar prin Decizia nr. 3473 din 25 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a respins ambele recursuri ca nefondate. În ceea ce privește recursul reclamantului, Înalta Curte a analizat grupat criticile reclamantului prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. A reținut că ambele instanțe au dat o interpretare corectă clauzelor cuprinse în Contractul de cesiune la art. 6.1, art. 6.4, (Cap. 6 – Declarații și garanții) și la art. 4.1 (Cap. 4 – Transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale). Art. 6.1 din contract cuprinde declarația expresă a reclamantului în sensul că, începând cu data încheierii convenției (17 martie 2008) nu mai are niciun fel de pretenții materiale sau financiare față de societate pentru partea socială cedată.

Că, sintagma „față de societate” se referă la SC S.C. SRL, iar nu la SC M.M. SRL rezultă chiar din conținutul contractului, în care atunci când s-a făcut referire la părțile contractului s-au folosit termenii de cedent și cesionar. De asemenea, prevederile art. 6.1 trebuiesc a fi interpretate prin coroborare cu celelalte clauze cuprinse la art. 4.1 și 6.4 din contract, așa cum de altfel s-a și procedat. Astfel, potrivit prevederilor contractuale evocate, părțile sociale s-au transferat libere de orice sarcini, împreună cu toate accesoriile lor, cu toate drepturile și avantajele dar și cu obligațiile corespunzătoare acestora. Având în vedere și dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 potrivit cu care dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în afară de cazul în care părțile au stabilit altfel, iar în cauză nu s-a dispus altfel, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate criticile recurentului pe aceste aspecte.

De asemenea, au fost apreciate nefondate susținerile recurentului prin care se invocă o inopozabilitate a clauzelor contractului de cesiune față de SC S.C. SRL întrucât, Actul adițional nr. 1 din 25 februarie 2008 a fost întocmit în baza Deciziei asociatului unic nr. 1 din 25 februarie 2008 și a contractului de cesiune. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare N.S. în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 C. proc. civ. Prin criticile dezvoltate în raport de primul motiv al contestației în anulare contestatorul a susținut că procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat recursul nu a fost legal îndeplinită, întrucât Tribunalul Mehedinți în data de 22 octombrie 2010 a deschis procedura insolvenței asupra societății pârâte în Dosarul nr. 7534/101/2010.

În aceste condiții, societatea trebuia citată prin intermediul administratorului judiciar A.S.I. SPRL Craiova, potrivit dispozițiilor art. 87 pct. 5 C. proc. civ. În raport de motivul reprezentat de art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susținut că au fost ignorate toate argumentele invocate, hotărârea fiind în totală contradicție cu actele din dosar. Ambele instanțe au făcut trimitere la dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, care se referă exclusiv la cesiunea acțiunilor, text de lege care nu este aplicabil întrucât suntem în prezența unei norme de excepție, care limitează dreptul de proprietate. Un alt aspect neanalizat de instanța de recurs, susține contestatorul că este acela că ambele instanțe nu au identificat o stipulație expresă în contractul de cesiune care să deroge de la regula art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea nu s-a analizat de instanța de recurs, că de la data cesiunii părților sociale, nu s-a vândut și dreptul de creanță constând în dividendele pe anul 2007, întrucât această creanță nu se născuse. În mod greșit instanța de recurs a reținut că dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în afară de cazul în care părțile au stabilit altfel, iar în cauză nu s-a stabilit altfel. Mai arată că cesiunea de părți sociale nu are în sine și efectele cesiunii de creanță, câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile de opozabilitate față de debitorul cedat și față de terți. În aceste condiții, în cauză există unraport juridic de creanță. În finalul cererii, arată că aceste aspecte au fost antamate prin dezvoltarea motivelor de recurs și prin concluziile scrise.

Contestația în anulare este nefondată. 1. Motivul reprezentat de art. 318 teza II C. proc. civ. Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Dispozițiile legale ale art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs.

Fiind o cale de retractare, și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de modificare sau casare invocate de parte. Ipoteza reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., teza a II-a, are în vedere omisiunea efectivă de examinare a motivelor de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., invocate de parte. Or, din considerentele deciziei rezultă incontestabil că instanța de recurs a analizat cauza sub toate aspectele invocate de către recurentul reclamant, însă argumentele contestatorului vizează chestiuni ce țin de interpretarea eronată a actelor și lucrărilor din dosar și a textelor legale aplicabile cauzei, situație care nu poate face obiectul acestei căi de atac.

2. Motivul reprezentat de art. 317 pct. 1 C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv contestatorul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură privind citarea pârâtei parte în dosarul de recurs, în condițiile în care împotriva acestei societăți a fost deschisă procedura insolvenței la data de 22 octombrie 2010 de către Tribunalul Mehedinți. Dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ. au în vedere neregularități procedurale privitoare la citarea părții care invocă o astfel de vătămare, în cauză citarea contestatorului în recurs, în calitate de recurent, or sub acest aspect nu există nicio neregularitate, contestatorul fiind reprezentat legal de avocat A.B.. Pârâta SC S.C.

SRL, recurentă în cauză, nu a invocat nelegala citare și prin urmare ipoteza reglementată de art. 317 C. proc. civ. nu este îndeplinită. Distinct de aceste considerații, se constată încălcarea dispozițiilor privitoare la citare nu au fost invocate în recurs, ci doar în contestația în anulare, iar reclamantul nu a depus la dosarul cauzei actele care atestă cele susținute, respectiv deschiderea procedurii insolvenței, astfel încât această critică nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare. În raport de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul N.S. împotriva Deciziei nr. 3473 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.