ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2011

Asupra

contestației

în anulare

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1799/1/2010,

petentul T.V. a formulat

contestație în anulare

împotriva

deciziei nr. 569 din 11 februarie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 9/104/2008, solicitând ca – în

contradictoriu cu intimata

SC I.R.C. SRL prin

administratorul judiciar I.G.F. E.C.I.P.U.R.L. Slatina să se dispună anularea

deciziei contestate și stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului.

Inițial, contestatorul și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., raportat la

dispozițiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., susținând următoarele:

- Cauza a fost judecată în recurs la

data de 5 februarie 2010, în condițiile în care intimata nu a fost citată în

conformitate cu dispozițiile legii imperative, respectiv procedura de citare nu

s-a făcut prin administratorul judiciar, iar societatea nu a fost reprezentată

de acesta.

Contestatorul susține că, după

soluționarea cauzei în recurs, a aflat că împotriva intimatei s-a deschis

procedura insolvenței (sentința nr. 1104 din 26 octombrie 2009, pronunțată de

Tribunalul Olt), numindu-se administrator judiciar, situație față de care se

impunea aplicarea art. 85 și art. 87 C. proc. civ. ce au caracter imperativ, impunându-se

ca intimata să fi fost citată prin administratorul judiciar. Pe același

raționament se consideră că, prin nerespectarea dispozițiilor menționate s-a

încălcat – implicit și art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede că toate

acțiunile aflate pe rolul instanțelor la data deschiderii procedurii

insolvenței se suspendă de drept.

La data de 18 octombrie 2010,

contestatorul și-a completat cererea, înțelegând să invoce și dispozițiile art.

318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că prin reconfigurarea argumentelor

subsumate celor trei motive de recurs (întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.) a procedat de fapt la o grupare a motivelor de recurs,

ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra acestora.

Contestatorul susține că, deși s-a

referit în mod expres la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul

că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept, iar pe de altă parte

există contradicție între considerente și dispozitiv, instanța de recurs a

făcut de fapt o analiză a probelor ceea ce denotă că acest motiv de recurs nu a

fost analizat, în conținutul său strict.

În privința motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul susține că instanța de

recurs nu a făcut nicio analiză și judecată a criticilor ce au vizat expres

încălcarea art. 67 din Legea nr. 31/1990, referirea la acest text fiind făcută

doar în cadrul unei enunțări exhaustive fără raportare la dreptul dedus

judecății.

De asemenea, se arată că reținerea

în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a

faptului că nu mai are dreptul la dividende nu poate constitui o motivare câtă

vreme nu a fost analizată nelegalitatea hotărârii atât în legătură cu pretinsa

desocotire cu fostul asociat, cât și cu societatea în numele căreia a ridicat

banii din cont.

Contestatorul precizează că, în baza

art. 6 din CEDO, nemotivarea unei hotărâri încalcă dreptul la un proces

echitabil, întrucât partea nu poate să cunoască ce considerente au determinat

soluția, achiesând în exemplificare practica CEDO (cauzele: Ruiz Torija și Hiro

Balani Împotriva Spaniei, Gheorghe împotriva României, Dulaurans împotriva

Franței și Liakopoulou împotriva Greciei).

Contestatorul concluzionează că

instanța de recurs nu a analizat efectiv motivele de recurs, nefiind permisă

gruparea acestora, ci eventual a argumentelor aduse în susținere.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentința nr. 562 din 25 iunie

2008, Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

în parte cererea formulată de reclamantul T.V. și a dispus obligarea pârâtei

SC I.R.C. SRL la plata sumei de

167.148,63 lei reprezentând dividende pentru anul 2004 și actualizare, reținând

în esență ca – prin Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2005 asociații SC I.R.C. SRL

Balș au hotărât retragere asociatului

V.T. din societate, convenindu-se că acesta, participă la

profit și la eventualele pierderi până în ziua retragerii din societate.

De asemenea, instanța a dat

eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ. și a avut în vedere că societatea a

înregistrat profit în anul 2004 și că dividendele au fost ridicate de asociatul

I.D., neexistând dovezi din care să rezulte că reclamantul a primit suma ce i

se cuvenea, respectiv 50 % din acestea.

Apelul declarat de societate

împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 12 din 20 ianuarie 2009 a

Curții de Apel Craiova, care a schimbat sentința, în sensul că a respins

acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a pornit de la premisa că starea de fapt a fost greșit

stabilită, în contextul în care din probe a rezultat cu certitudine că, la data

retragerii reclamantului din societate, dividendele fuseseră ridicate ceea ce

denotă că asociații au stabilit prin Hotărârea nr. 1 că reclamantul a fost

despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea.

De asemenea, instanța a considerat

că – în situația în care dividendele au fost ridicate de asociatul I.D.

reclamantul avea posibilitatea de a se judeca cu acesta, iar nu cu societatea.

S-a mai constatat că instanța de

fond a dat o interpretare greșită a clauzelor conținute în contractul de

cesiune, nesocotind dispozițiile art. 982 C. civ.

Recursul declarat de reclamant

împotriva deciziei a fost respins prin decizia nr. 569 din 11 februarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, care a precizat – în

prealabil că argumentele aduse în dezvoltarea motivelor de recurs invocate au

fost reluate în cadrul fiecărui motiv, fapt ce a impus examinarea criticilor

pornind de la dispozițiile legale incidente în cauză, modul în care au fost

aplicate în interpretarea actului juridic dedus judecății și modul în care

acestea s-au reflectat în motivarea deciziei.

În cuprinsul considerentelor,

instanța de recurs a analizat fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate

de recurent, reținând în esență că cele două forme de încetare a calității de

asociat dintr-o societate cu răspundere limitată – prin cesiune sau prin

retragere – produc efecte diferite cu privire la drepturile cedentului, care în

prima ipoteză se exercită față de cesionar, potrivit convenției de cesiune, iar

în a doua ipoteză față de societate.

S-a mai avut în vedere că, potrivit

dispozițiilor comune cuprinse în Titlul III din lege, dividendele se cuvin

asociatului, proporțional cu cota de participare la capital, dacă prin actul

constitutiv nu s-a prevăzut altfel, iar dividendele care se cuvin după

transmiterea părților sociale aparțin cesionarului, în afară de cazul în care

părțile au convenit altfel.

S-a statuat că, în raport de

prevederile

Hotărârii

nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale, prin acordul părților s-a

convenit că, asociatul retras a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea de

la societate, neavând suport legal sau convențional susținerea recurentei

potrivit cu care drepturile stabilite prin convenția părților și primite ar fi

avut în vedere numai valoarea părților sociale cedate, în condițiile în care

societatea nu se poate obliga legal și nici convențional la achitarea părților

sociale, fiind înlăturată critica de denaturare a convenției.

De asemenea, instanța a găsit

nefondat și motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

apreciindu-se că raționamentul instanței întemeiat pe concluziile raportului de

expertiză este pe deplin veridic și în concordanță cu probatoriile

administrate, iar considerațiile suplimentare privind desocotirea reclamantului

cu fostul asociat, deși sunt neavenite, nu sunt de natură a impune concluzia

unei motivări contradictorii.

Revenind la motivele invocate prin

contestația în anulare se constată

că primul dintre acestea, întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. nu este fondat.

Contestatorul susține nulitatea

deciziei instanței de recurs prin aceea că societatea intimată nu a fost citată

prin administratorul judiciar, dat fiind că împotriva acesteia s-a deschis

procedura insolvenței.

Verificând aspectul sesizat,

instanța constată că într-adevăr - în faza procesuală a recursului - intimata

nu a fost citată prin administrator judiciar, deși la data când s-a judecat

pricina (conform actelor depuse în prezenta cale de atac), împotriva acesteia

se declanșase procedura conform Legii nr. 85/2006, situație ce nu a fost adusă

la cunoștința instanței de niciuna dintre părțile litigiului.

Cu toate acestea, dat fiind că

nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată

cu nulitatea relativă (fiind în discuție interesul particular protejat prin

norma legală), aceasta poate fi invocată doar de partea vizată de îndeplinirea

nelegală a actului procedural, interesată a invoca.

În cauză, contestatorul nu invocă o

astfel de neregulă procedurală în ce-l privește, ci raportat la o altă parte,

neavând abilitatea procesuală să formuleze

contestație

în anulare pentru neîndeplinirea legală a citării altei părți din proces.

Nici motivul întemeiat pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. nu este fondat.

Astfel, în sensul dispozițiilor

menționate, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație și

atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis

din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Această ipoteză, avută în vedere de

text, vizează omisiunea instanței de recurs de a examina unul din motivele de

casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele ce pot fi grupate pentru a se

răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun.

În speță, se constată că prin

cererea de recurs au fost invocate motivele de recurs reglementate de art. 304

pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motive ce au fost analizate distinct.

Faptul că petentul nu este mulțumit

de modul în care instanța de recurs a răspuns acestor motive nu este de natură

a atrage incidența prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. pentru ca

instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice

corectitudinea argumentelor cu care acestea au fost găsite ca nefondate.

În privința motivului de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a analizat decizia ce

a format obiectul recursului din perspectiva ambelor ipoteze sesizate de

recurent, reținând că aceasta explicitează rațiunile ce au impus schimbarea

soluției adoptate de prima instanță, conținând argumente pertinente

fundamentate pe probele administrate în cauză.

De asemenea, s-a motivat că

recomandările din considerentele deciziei sunt neavenite însă nu sunt de natură

a impune concluzia unei motivări contradictorii.

Referitor la critica

întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce a vizat denaturarea convenției,

constând în

Hotărârea

nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale a intimatei, instanța a reținut

că soluția adoptată a respectat întocmai și ad literam cele convenite de părți

cu privire la drepturile asociatului retras (...) în condițiile în care acesta

a declarat expres – la data de 15 aprilie 2005 – că a fost despăgubit de

societate cu toate drepturile ce i se cuveneau până la data retragerii sale.

În fine, referitor la motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost analizată aplicarea

prevederilor incidente (art. 203 – 204 din

Legea nr. 31/1990, precum și art. 224 alin. (2), art. 226 și

art. 67 din aceeași lege) în cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată

că fiecare dintre motivele de recurs au fost analizate distinct, fiind fără

suport susținerea

contestatorului potrivit cu care

instanța recursului ar fi procedat la o grupare a acestora, iar nu a argumentelor.

Faptul că argumentele

aduse în soluționarea criticilor aduse de recurent sunt nemulțumitoare ori

incorecte din punctul de vedere al petentului nu pot îndreptăți instanța – ca

pe calea contestației în anulare – să poată verifica corectitudinea acestora

pentru că s-ar încălca limitele și specificul acestei căii de atac, care este

una în retractare, iar nu de reformare a deciziei atacate.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în

anularea deciziei Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

569 din 11 februarie 2010, formulată de contestatorul T.V.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi,

16

februarie 2011.