ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1799/1/2010, petentul T.V. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 569 din 11 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 9/104/2008, solicitând ca – în contradictoriu cu intimata SC I.R.C. SRL prin administratorul judiciar I.G.F. E.C.I.P.U.R.L. Slatina să se dispună anularea deciziei contestate și stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului. Inițial, contestatorul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., susținând următoarele: - Cauza a fost judecată în recurs la data de 5 februarie 2010, în condițiile în care intimata nu a fost citată în conformitate cu dispozițiile legii imperative, respectiv procedura de citare nu s-a făcut prin administratorul judiciar, iar societatea nu a fost reprezentată de acesta. Contestatorul susține că, după soluționarea cauzei în recurs, a aflat că împotriva intimatei s-a deschis procedura insolvenței (sentința nr. 1104 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt), numindu-se administrator judiciar, situație față de care se impunea aplicarea art. 85 și art. 87 C. proc. civ. ce au caracter imperativ, impunându-se ca intimata să fi fost citată prin administratorul judiciar.

Pe același raționament se consideră că, prin nerespectarea dispozițiilor menționate s-a încălcat – implicit și art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede că toate acțiunile aflate pe rolul instanțelor la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept. La data de 18 octombrie 2010, contestatorul și-a completat cererea, înțelegând să invoce și dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că prin reconfigurarea argumentelor subsumate celor trei motive de recurs (întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.) a procedat de fapt la o grupare a motivelor de recurs, ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra acestora. Contestatorul susține că, deși s-a referit în mod expres la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. în sensul că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept, iar pe de altă parte există contradicție între considerente și dispozitiv, instanța de recurs a făcut de fapt o analiză a probelor ceea ce denotă că acest motiv de recurs nu a fost analizat, în conținutul său strict. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contestatorul susține că instanța de recurs nu a făcut nicio analiză și judecată a criticilor ce au vizat expres încălcarea art. 67 din Legea nr. 31/1990, referirea la acest text fiind făcută doar în cadrul unei enunțări exhaustive fără raportare la dreptul dedus judecății. De asemenea, se arată că reținerea în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a faptului că nu mai are dreptul la dividende nu poate constitui o motivare câtă vreme nu a fost analizată nelegalitatea hotărârii atât în legătură cu pretinsa desocotire cu fostul asociat, cât și cu societatea în numele căreia a ridicat banii din cont. Contestatorul precizează că, în baza art. 6 din CEDO, nemotivarea unei hotărâri încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât partea nu poate să cunoască ce considerente au determinat soluția, achiesând în exemplificare practica CEDO (cauzele: Ruiz Torija și Hiro Balani Împotriva Spaniei, Gheorghe împotriva României, Dulaurans împotriva Franței și Liakopoulou împotriva Greciei). Contestatorul concluzionează că instanța de recurs nu a analizat efectiv motivele de recurs, nefiind permisă gruparea acestora, ci eventual a argumentelor aduse în susținere.

Analizând actele și lucrările de la dosar, Înalta Curte constată următoarele: Prin sentința nr. 562 din 25 iunie 2008, Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte cererea formulată de reclamantul T.V. și a dispus obligarea pârâtei SC I.R.C. SRL la plata sumei de 167.148,63 lei reprezentând dividende pentru anul 2004 și actualizare, reținând în esență ca – prin Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2005 asociații SC I.R.C. SRL Balș au hotărât retragere asociatului V.T. din societate, convenindu-se că acesta, participă la profit și la eventualele pierderi până în ziua retragerii din societate. De asemenea, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 969 C. civ. și a avut în vedere că societatea a înregistrat profit în anul 2004 și că dividendele au fost ridicate de asociatul I.D., neexistând dovezi din care să rezulte că reclamantul a primit suma ce i se cuvenea, respectiv 50 % din acestea.

Apelul declarat de societate împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 12 din 20 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, care a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a pornit de la premisa că starea de fapt a fost greșit stabilită, în contextul în care din probe a rezultat cu certitudine că, la data retragerii reclamantului din societate, dividendele fuseseră ridicate ceea ce denotă că asociații au stabilit prin Hotărârea nr. 1 că reclamantul a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea. De asemenea, instanța a considerat că – în situația în care dividendele au fost ridicate de asociatul I.D. reclamantul avea posibilitatea de a se judeca cu acesta, iar nu cu societatea.

S-a mai constatat că instanța de fond a dat o interpretare greșită a clauzelor conținute în contractul de cesiune, nesocotind dispozițiile art. 982 C. civ. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei a fost respins prin decizia nr. 569 din 11 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, care a precizat – în prealabil că argumentele aduse în dezvoltarea motivelor de recurs invocate au fost reluate în cadrul fiecărui motiv, fapt ce a impus examinarea criticilor pornind de la dispozițiile legale incidente în cauză, modul în care au fost aplicate în interpretarea actului juridic dedus judecății și modul în care acestea s-au reflectat în motivarea deciziei.

În cuprinsul considerentelor, instanța de recurs a analizat fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent, reținând în esență că cele două forme de încetare a calității de asociat dintr-o societate cu răspundere limitată – prin cesiune sau prin retragere – produc efecte diferite cu privire la drepturile cedentului, care în prima ipoteză se exercită față de cesionar, potrivit convenției de cesiune, iar în a doua ipoteză față de societate. S-a mai avut în vedere că, potrivit dispozițiilor comune cuprinse în Titlul III din lege, dividendele se cuvin asociatului, proporțional cu cota de participare la capital, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel, iar dividendele care se cuvin după transmiterea părților sociale aparțin cesionarului, în afară de cazul în care părțile au convenit altfel.

S-a statuat că, în raport de prevederile Hotărârii nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale, prin acordul părților s-a convenit că, asociatul retras a fost despăgubit cu tot ceea ce i se cuvenea de la societate, neavând suport legal sau convențional susținerea recurentei potrivit cu care drepturile stabilite prin convenția părților și primite ar fi avut în vedere numai valoarea părților sociale cedate, în condițiile în care societatea nu se poate obliga legal și nici convențional la achitarea părților sociale, fiind înlăturată critica de denaturare a convenției. De asemenea, instanța a găsit nefondat și motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., apreciindu-se că raționamentul instanței întemeiat pe concluziile raportului de expertiză este pe deplin veridic și în concordanță cu probatoriile administrate, iar considerațiile suplimentare privind desocotirea reclamantului cu fostul asociat, deși sunt neavenite, nu sunt de natură a impune concluzia unei motivări contradictorii. Revenind la motivele invocate prin contestația în anulare se constată că primul dintre acestea, întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este fondat. Contestatorul susține nulitatea deciziei instanței de recurs prin aceea că societatea intimată nu a fost citată prin administratorul judiciar, dat fiind că împotriva acesteia s-a deschis procedura insolvenței.

Verificând aspectul sesizat, instanța constată că într-adevăr - în faza procesuală a recursului - intimata nu a fost citată prin administrator judiciar, deși la data când s-a judecat pricina (conform actelor depuse în prezenta cale de atac), împotriva acesteia se declanșase procedura conform Legii nr. 85/2006, situație ce nu a fost adusă la cunoștința instanței de niciuna dintre părțile litigiului. Cu toate acestea, dat fiind că nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea relativă (fiind în discuție interesul particular protejat prin norma legală), aceasta poate fi invocată doar de partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, interesată a invoca.

În cauză, contestatorul nu invocă o astfel de neregulă procedurală în ce-l privește, ci raportat la o altă parte, neavând abilitatea procesuală să formuleze contestație în anulare pentru neîndeplinirea legală a citării altei părți din proces. Nici motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. nu este fondat. Astfel, în sensul dispozițiilor menționate, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație și atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Această ipoteză, avută în vedere de text, vizează omisiunea instanței de recurs de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele ce pot fi grupate pentru a se răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun.

În speță, se constată că prin cererea de recurs au fost invocate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motive ce au fost analizate distinct. Faptul că petentul nu este mulțumit de modul în care instanța de recurs a răspuns acestor motive nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. pentru ca instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care acestea au fost găsite ca nefondate. În privința motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a analizat decizia ce a format obiectul recursului din perspectiva ambelor ipoteze sesizate de recurent, reținând că aceasta explicitează rațiunile ce au impus schimbarea soluției adoptate de prima instanță, conținând argumente pertinente fundamentate pe probele administrate în cauză.

De asemenea, s-a motivat că recomandările din considerentele deciziei sunt neavenite însă nu sunt de natură a impune concluzia unei motivări contradictorii. Referitor la critica întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce a vizat denaturarea convenției, constând în Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2005 a adunării generale a intimatei, instanța a reținut că soluția adoptată a respectat întocmai și ad literam cele convenite de părți cu privire la drepturile asociatului retras (...) în condițiile în care acesta a declarat expres – la data de 15 aprilie 2005 – că a fost despăgubit de societate cu toate drepturile ce i se cuveneau până la data retragerii sale. În fine, referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a fost analizată aplicarea prevederilor incidente (art. 203 – 204 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 224 alin. (2), art. 226 și art. 67 din aceeași lege) în cauză. În concluzie, Înalta Curte constată că fiecare dintre motivele de recurs au fost analizate distinct, fiind fără suport susținerea contestatorului potrivit cu care instanța recursului ar fi procedat la o grupare a acestora, iar nu a argumentelor. Faptul că argumentele aduse în soluționarea criticilor aduse de recurent sunt nemulțumitoare ori incorecte din punctul de vedere al petentului nu pot îndreptăți instanța – ca pe calea contestației în anulare – să poată verifica corectitudinea acestora pentru că s-ar încălca limitele și specificul acestei căii de atac, care este una în retractare, iar nu de reformare a deciziei atacate.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anularea deciziei Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 569 din 11 februarie 2010, formulată de contestatorul T.V. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2011.