ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1383/2010

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 43/CC din 29 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamantul M.C.G. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SRL Râșnov,

fiind obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată. Prin acțiunea

introductivă reclamantul a solicitat anularea hotărârii A.G.A. din 28 martie

2006, susținând că nu a fost convocat la discutarea condițiilor de cedare a

părților sociale, lipsind consimțământul său la cesionarea părților sociale.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a pierdut calitatea de asociat începând cu data de 21

mai 2005, dată la care a fost semnat procesul verbal de acceptare a retragerii

acestuia din societate, de către toți asociații societății pârâte, astfel încât

pentru lucrările A.G.A. din data de 28 martie 2006, nu se impunea convocarea

reclamantului deoarece nu mai avea calitatea de asociat. Din momentul

retragerii, reclamantul nu mai deținea calitatea de asociat ci doar un drept de

creanță constituit din dividendele pe care acesta le putea încasa până la acea

dată și cota parte din patrimoniul social.

Apelul declarat de către reclamant a

fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 9/Ap din data de 5 februarie 2009 de

către Curtea de Apel Brașov, secția comercială.

În pronunțarea deciziei, instanța de

apel a reținut legalitatea și temeinicia sentinței de fond.

Împotriva deciziei pronunțată de

Curtea de Apel Brașov, a declarat recurs reclamantul M.C.G., fără argumentarea

și dezvoltarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, contestatorul

a susținut că hotărârea A.G.A. din 2006 este un act ilegal folosit de

societatea comercială pentru a-l împiedica să-și dobândească drepturile

cuvenite și că această hotărâre încalcă Legea nr. 82/1991 și că s-a procedat la

distribuirea părților sociale fără a se face partajul activului net al

societății la data de 20 mai 2005, când și-a exprimat voința de retragere din

societate. De asemenea, a mai arătat că hotărârea A.G.A. nu cuprinde situația

contabilă a operațiunii de retragere sau excludere a sa din societate. A mai

susținut că fiind în discuție acte de corupție săvârșite de asociatul N.V.,

sentința primei instanțe trebuia pronunțată de un complet de specializat în

cazuri de corupție.

Înalta Curte, a examinat cererea de

recurs prin raportare la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, prin Decizia nr. 2664 din

30 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a

respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.C.G. împotriva Deciziei nr.

9/Ap din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția comercială.

Împotriva deciziei sus evocată a

formulat contestație în anulare reclamantul M.C.G. pentru motivul prevăzut de

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În argumentarea motivului prevăzut de art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de

recurs, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze următoarele

motive invocate în recurs și anume:

- necercetarea motivelor de nulitate

absolută privind aprobarea bilanțului pe anul 2005, motive întemeiate pe

dispozițiile art. 132 alin. (3) raportat la art. 196 din Legea nr. 31/1990.

- necercetarea motivului de refuz a

întocmirii situației financiare, conform Legii nr. 82/1991 - necercetarea

motivelor de nesolicitare a aprobării situației financiare pentru soldul de la

1 ianuarie 2005 la 20 mai 2005;

- necercetarea motivelor de înlocuire

a două hotărâri A.G.A cu hotărârea din 2006;

În continuare, autorul contestației

indică dispozițiile legale încălcate prin decizia Curții de Apel Brașov,

respectiv art. 132 alin. (3), art. 196 și art. 182 din Legea nr. 31/1990 și

dispozițiile din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și Normele

Metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1376/2004.

Înalta Curte, prealabil examinării

contestației în anulare, urmează a analiza, excepțiile invocate de către

intimată prin întâmpinare, respectiv excepția tardivității declarării

contestației în anulare și excepția inadmisibilității cererii.

În ceea ce privește excepția de

tardivitate a formulării contestației în anulare, Înalta Curte o apreciază

neîntemeiată, urmând să o respingă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 319 alin.

(2) teza a II-a C. proc. civ.: ,,Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se

aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă

în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de

hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă,,.

Din interpretarea textului legal

citat, se constată că legiuitorul, în cazul hotărârilor nesusceptibile de

executare silită (cum este cazul în speță ), a statornicit două categorii de

termene, unul subiectiv de 15 zile care începe să curgă de la data când

contestatorul a luat cunoștință de hotărâre și altul obiectiv, de un an, acesta

din urmă calculându-se de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă.

Din examinarea actelor Dosarului nr. 3525/62/2008

Înalta Curte constată că M.C.G. a solicitat o copie xerox a Deciziei nr. 2664

din 30 octombrie 2009, la data de 16 noiembrie 2009, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție i-a comunicat decizia sus menționată la data de 8 decembrie

luarea ei la cunoștință și face să curgă termenul de 15 zile în care

contestația în anulare poate fi introdusă, iar în raport de data declarării

contestației, respectiv 22 decembrie 2009, Înalta Curte apreciază contestația

în anulare ca fiind introdusă în cadrul termenului special prevăzut de art. 319

C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția de

inadmisibilitatea a cererii, raportat la faptul că motivele invocate de

contestator nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.,

Înalta Curte o apreciază nefondată urmând a fi respinsă, cu următoare motivare:

Atât contestația în anulare de drept

comun cât și contestația în anulare specială sunt căi extraordinare de atac, de

retractare, care pot fi exercitate în cazurile anume prevăzute de lege.

Împotriva unei hotărâri pronunțată de o instanță de recurs, pot fi exercitate

ambele forme ale contestației în anulare. Raportat la excepția invocată,

trebuie făcută distincție între caracterul limitativ al motivelor acestei căi

de atac și condițiile de admisibilitate a cererii, ceea ce reprezintă

analizarea condițiilor cerute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

În situația de față, contestatorul a formulat contestație în anulare împotriva

deciziei pronunțată de o instanță de recurs, iar limitarea obiectului cererii

de față, urmează a fi analizată prin raportare la textele invocate, respectiv art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv pentru excepția inadmisibilității

urmează a fi respinsă.

Contestația în anulare este nefondată pentru

următoarele considerente:

Hotărârile instanțelor de recurs pot

fi atacate cu contestație în anulare, care este o cale extraordinară de atac,

admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd

fiind de strictă interpretare.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

care reglementează contestația în anulare specială sunt de strictă interpretare

și au în vedere numai greșeli materiale cu caracter procedural în legătură cu

aspectele formale ale judecății pentru verificarea cărora să nu fie necesară o

reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

În cauză, motivele invocate de către

contestator vizează greșeli în stabilirea situației de fapt sau asupra modului

în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze textele legale incidente

în cauză.

În speță, instanța de recurs a

analizat respectarea principiului disponibilității de către instanța de apel,

care s-a pronunțat asupra obiectului pricinii, care constă în anulare hotărârii

A.G.A. din data de 28 martie 2006. Prin urmare, instanța de recurs a reținut că

aspectele legate de drepturile care i se cuvin în urma retragerii din societate

și trimiterile la legea contabilității nu pot constitui obiect de analiză. În

ceea ce privește retragerea contestatorului din societate, Înalta Curte a

analizat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 226/c din Legea nr. 31/1990.

Față de invocarea prevederilor legii contabilității și a Ordinului M.F.P. emis

în baza H.G. nr. 447/1997, instanța de recurs a precizat că aceste norme legale

nu sunt incidente în cauză, întrucât obiectul pricinii nu vizează modalitatea

de determinare a drepturilor cuvenite reclamantului.

În consecință, așa cum s-a arătat în

cele ce preced, dispozițiile legale care reglementează această cale

extraordinară de atac, nu permit părților să deschidă posibilitatea recursului

la recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, excepția tardivității și

inadmisibilității invocate de intimată.

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul M.C.G. împotriva

Deciziei nr. 2664 din 30 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

aprilie 2010.