ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal reclamantul V.C.N. a chemat în judecată Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la transmiterea dosarului la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și la emiterea în maxim 30 de zile a deciziei care să conțină titlul de despăgubire. În motivarea cererii, reclamantul a susținut, în esență, că pârâta nu poate invoca în apărare, ca motiv al neemiterii titlului de despăgubire, propria turpitudine. Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen special pentru soluționarea cererilor, consideră aplicabil termenul general de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr. 2710 din 23 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta la transmiterea dosarului în vederea întocmirii raportului de evaluare și a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea deciziei care să conțină titlu de despăgubire, ca prematur formulată. În motivarea soluției, judecătorul fondului a apreciat ca prematur formulat capătul de cerere privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul neevaluat, reținând că dreptul reclamantului la emiterea deciziei nu este actual, emiterea deciziei făcându-se după aprobarea raportului de evaluare, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la evaluarea imobilului a constatat că nici prevederile art. 16 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nici cele ale pct. 17.1 din H.G. nr. 1095/2005 nu stabilesc termene speciale de soluționare a cererilor, motiv pentru care apreciază ca fiind fondate susținerile reclamantului, în sensul aplicării dispozițiilor de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ. Cum, acțiunea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cauză este aplicabil termenul de 30 de zile de soluționare a cererii. Se constată că în raport cu data emiterii propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv iunie 2006, acesta este depășit.

Instanța de fond a reținut că statul, prin instituțiile sale, răspunde nu numai pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităților, dar și pentru organizarea necorespunzătoare a activității de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor legale în cadrul unor termene rezonabile. Nu au fost reținute apărările pârâtei, cu privire la imposibilitatea identificării imobilelor ce fac obiectul notificării (teren + construcție demolată), față de împrejurarea că din evidențele fiscale (matricola nr. 2, impozitul pe clădiri), rezultă suficiente date ce pot sta la baza evaluării imobilului. Împotriva aceste sentințe, considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate: Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se aplică cu prioritate față de Legea nr. 554/2004, astfel că termenul de emitere a deciziei conținând titlu de despăgubire nu poate fi asimilat termenului de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În acest context eronat prima instanță a reținut că a fost depășit termenul de 30 de zile pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în raport de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Întârzierea procedurii administrative a fost determinată de inexistența actelor care să descrie imobilul demolat, fiind irelevantă identificarea făcută de instanța de fond. De asemenea, recurenta susține că este imposibil de executat dispozitivul sentinței recurate, respectiv transmiterea dosarului la evaluator, deoarece dosarul de despăgubire nr. 20251/CC a fost remis entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv Primăriei Municipiului Alexandria. În recurs recurenta-pârâtă a înțeles să invoce și excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 1260/2006 emisă de Primăria Municipiului Alexandria, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și reclamantul V.C.N., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și invocând dispozițiile art. 304 1 și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant aduce critici sentinței recurate în sensul că în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea care vizează emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deși dispozițiile Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, ale Deciziei nr. 525/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie impuneau admiterea unei astfel de cereri. Se arată că prin respingerea cererii de emitere a deciziei i-a fost încălcat dreptul de a beneficia de un tratament și termen rezonabil cu privire la respectarea dreptului de proprietate, fiind nevoit ca pentru obținerea titlului de despăgubire să promoveze o altă cerere.

Conchide recurentul în sensul că procedura administrativă nu trebuia fragmentată. Se aduc critici sentinței recurate sub aspectul nemotivării acestui capăt de cerere, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. cât și pentru nepronunțarea pe capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-intimată a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant solicitând respingerea acestuia ca nefondat, reiterând, în principal, susținerile care vizează admiterea recursului său din cererea de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând respingerea acestuia, menționând că în temeiul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului cât și în raport de legislația internă, dosarul său trebuia soluționat într-un termen rezonabil astfel că susținerile recurentei-pârâte nu pot fi reținute ca fiind fondate. Referitor la excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 1260/2006 a Primarului Municipiului Alexandria emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a solicitat respingerea cererii de sesizare cu această excepție ca inadmisibilă, întrucât pentru o astfel de decizie legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară de contestare, fiind incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea se consideră că prin invocarea acesteia se dorește de fapt tergiversarea cauzei. Înalta Curte analizând sentința recurată în raport de criticile formulate de recurentul-reclamant, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de apărările părților din întâmpinare, cât și sub toate aspectele potrivit art. 304 1 C. proc. civ., apreciază că recursul este fondat, însă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Sentința recurată respectă cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., fiind menționate considerentele pentru care s-a respins cererea privind emiterea deciziei. De asemenea, la dosarul de fond nu există nicio dovadă privind efectuarea vreunor cheltuieli de judecată, fapt care face de prisos o astfel de cerere.

Instanța de recurs apreciază ca fiind incidentă situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția care vizează respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, aceasta fiind greșită. Este adevărat că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor cuprinde mai multe etape, însă, neefectuarea raportului de evaluare întru-un termen rezonabil, astfel cum corect a reținut și prima instanță, îndreptățește pe reclamant la finalizarea procedurii prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Mai mult, în raport de data emiterii Deciziei nr. 1260, respectiv anul 2006, de data înregistrării dosarului la pârâtă, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei solicitate, pârâtei revenindu-i fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Prin urmare, admiterea acestui capăt de cerere se impune în raport de prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Ținând seama de cele reținute, cât și de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc.

civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, va modifica această sentință în sensul că va obliga Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire, fiind menținute celelalte dispoziții. Înalta Curte de Casație și Justiție examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă-pârâtă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc.

civ., apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse. Este adevărat că Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005 nu prevede un termen înăuntrul căruia să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură, însă prevede etapele ce urmează a fi parcurse în cadrul procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, prevederi care sunt într-adevăr complexe și, în mod obiectiv nu pot fi finalizate în termenul de 30 zile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Însă, instanța de recurs, după cum s-a mai pronunțat și anterior în alte cauze similare, reține că instanțele de judecată sunt datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative, pentru a se asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, prevăzute în Constituția României, cât și în Convenția europeană a drepturilor omului. Etapa evaluării cât și cea a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor” - reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Termenul rezonabil astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În raport de aceste considerente cât și de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, nesoluționarea cererii reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, într-un interval de timp destul de mare de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, justifică pe deplin admiterea cererilor reclamantului și din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context, în mod corect prima instanță a obligat-o pe recurentă să transmită dosarul reclamantului în vederea efectuării raportului de evaluare, pentru că numai în acest mod acesta poate beneficia efectiv de protecția asigurată de prevederile art. 6 menționate. Apărarea recurentei-pârâte în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la identificarea și descrierea imobilului notificat ce au fost solicitate prin mai multe adrese entității notificate nu poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens. Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, se constată o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză de către prima instanță, astfel că, situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu poate fi reținută. Ținând seama de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleași sentințe ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de V.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Modifică sentința atacată, în sensul că obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de stabilire a despăgubirilor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2009.