ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal

reclamantul V.C.N. a chemat în judecată Statul Român, prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la transmiterea

dosarului la evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare și la

emiterea în maxim 30 de zile a deciziei care să conțină titlul de despăgubire.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut, în esență, că pârâta nu poate invoca în apărare, ca

motiv al neemiterii titlului de despăgubire, propria turpitudine. Chiar dacă

Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen special pentru soluționarea cererilor,

consideră aplicabil termenul general de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă

nr. 2710 din 23 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de

reclamant, a obligat pârâta la transmiterea dosarului în vederea întocmirii

raportului de evaluare și a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea

deciziei care să conțină titlu de despăgubire, ca prematur formulată.

În motivarea

soluției, judecătorul fondului a apreciat ca prematur formulat capătul de

cerere privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru

imobilul neevaluat, reținând că dreptul reclamantului la emiterea deciziei nu

este actual, emiterea deciziei făcându-se după aprobarea raportului de

evaluare, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu privire la cererea

de obligare a pârâtei la evaluarea imobilului a constatat că nici prevederile

art. 16 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nici cele ale pct.

17.1 din H.G. nr. 1095/2005 nu stabilesc termene speciale de soluționare a

cererilor, motiv pentru care apreciază ca fiind fondate susținerile

reclamantului, în sensul aplicării dispozițiilor de drept comun, prevăzute de

Legea contenciosului administrativ.

Cum, acțiunea

reclamantului se întemeiază pe dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborate cu art.

8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cauză este aplicabil termenul de 30 de

zile de soluționare a cererii.

Se constată că în

raport cu data emiterii propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv iunie

2006, acesta este depășit.

Instanța de fond a

reținut că statul, prin instituțiile sale, răspunde nu numai pentru culpa

persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorităților, dar

și pentru organizarea necorespunzătoare a activității de executare a legii,

concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea

atribuțiilor legale în cadrul unor termene rezonabile.

Nu au fost reținute

apărările pârâtei, cu privire la imposibilitatea identificării imobilelor ce

fac obiectul notificării (teren + construcție demolată), față de împrejurarea

că din evidențele fiscale (matricola nr. 2, impozitul pe clădiri), rezultă

suficiente date ce pot sta la baza evaluării imobilului.

Împotriva aceste

sentințe, considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Statul Român

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

Instanța de fond nu a

ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 se aplică cu prioritate față de Legea nr. 554/2004, astfel

că termenul de emitere a deciziei conținând titlu de despăgubire nu poate fi

asimilat termenului de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În acest context

eronat prima instanță a reținut că a fost depășit termenul de 30 de zile pentru

transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care

vor fi soluționate dosarele se face în raport de Decizia nr. 2815/2008 a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Întârzierea procedurii

administrative a fost determinată de inexistența actelor care să descrie

imobilul demolat, fiind irelevantă identificarea făcută de instanța de fond.

De asemenea,

recurenta susține că este imposibil de executat dispozitivul sentinței

recurate, respectiv transmiterea dosarului la evaluator, deoarece dosarul de

despăgubire nr. 20251/CC a fost remis entității învestite cu soluționarea

notificării, respectiv Primăriei Municipiului Alexandria.

În recurs recurenta-pârâtă a înțeles să invoce și excepția de nelegalitate a

Dispoziției nr. 1260/2006 emisă de Primăria Municipiului Alexandria, în temeiul

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva aceleiași

sentințe a declarat recurs și reclamantul V.C.N., criticând-o ca fiind nelegală

și netemeinică și invocând dispozițiile art. 304

1

și art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant aduce

critici sentinței recurate în sensul că în mod greșit instanța de fond i-a

respins cererea care vizează emiterea deciziei de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, deși dispozițiile Legii nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, ale Deciziei nr. 525/2005 pentru aprobarea

Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie impuneau admiterea unei astfel de cereri.

Se arată că prin

respingerea cererii de emitere a deciziei i-a fost încălcat dreptul de a

beneficia de un tratament și termen rezonabil cu privire la respectarea

dreptului de proprietate, fiind nevoit ca pentru obținerea titlului de

despăgubire să promoveze o altă cerere.

Conchide recurentul

în sensul că procedura administrativă nu trebuia fragmentată.

Se aduc critici

sentinței recurate sub aspectul nemotivării acestui capăt de cerere, apreciindu-se

ca fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. cât și

pentru nepronunțarea pe capătul de cerere privind plata cheltuielilor de

judecată.

Recurenta-intimată a

formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant solicitând respingerea

acestuia ca nefondat, reiterând, în principal, susținerile care vizează

admiterea recursului său din cererea de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat de asemenea

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând

respingerea acestuia, menționând că în temeiul art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului

cât și

în raport de legislația internă, dosarul său trebuia soluționat într-un termen

rezonabil astfel că susținerile recurentei-pârâte nu pot fi reținute ca fiind

fondate.

Referitor la excepția

de nelegalitate a Deciziei nr. 1260/2006 a Primarului Municipiului Alexandria

emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a solicitat respingerea cererii de sesizare

cu această excepție ca inadmisibilă, întrucât pentru o astfel de decizie

legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară de contestare, fiind

incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea se

consideră că prin invocarea acesteia se dorește de fapt tergiversarea cauzei.

Înalta Curte

analizând sentința recurată în raport de criticile formulate de

recurentul-reclamant, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de

apărările părților din întâmpinare, cât și sub toate aspectele potrivit art.

304

1

C. proc. civ., apreciază că recursul este fondat, însă, pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Sentința recurată

respectă cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., fiind

menționate considerentele pentru care s-a respins cererea privind emiterea

deciziei.

De asemenea, la

dosarul de fond nu există nicio dovadă privind efectuarea vreunor cheltuieli de

judecată, fapt care face de prisos o astfel de cerere.

Instanța de recurs

apreciază ca fiind incidentă situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în ceea ce privește soluția care vizează respingerea capătului de cerere

prin care s-a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

aceasta fiind greșită.

Este adevărat că

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor cuprinde mai multe

etape, însă, neefectuarea raportului de evaluare întru-un termen rezonabil,

astfel cum corect a reținut și prima instanță, îndreptățește pe reclamant la

finalizarea procedurii prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Mai mult, în raport

de data emiterii Deciziei nr. 1260, respectiv anul 2006, de data înregistrării

dosarului la pârâtă, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare

a procedurii administrative, prin emiterea deciziei solicitate, pârâtei

revenindu-i fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de

respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a

autorităților administrative.

Prin urmare,

admiterea acestui capăt de cerere se impune în raport de prevederile Legii nr.

247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului (CEDO).

Ținând seama de cele

reținute, cât și de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc.

civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul

declarat de reclamantul V.C. împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, va modifica această sentință în sensul că va obliga Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizia reprezentând

titlul de despăgubire, fiind menținute celelalte dispoziții.

Înalta Curte de

Casație și Justiție examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate

de recurentă-pârâtă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate

aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că recursul

este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.

Este adevărat că

Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005 nu prevede un termen

înăuntrul căruia să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru

imobilul care nu mai poate fi restituit în natură, însă prevede etapele ce

urmează a fi parcurse în cadrul procedurii administrative pentru acordarea

despăgubirilor, prevederi care sunt într-adevăr complexe și, în mod obiectiv nu

pot fi finalizate în termenul de 30 zile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care

constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Însă, instanța de

recurs, după cum s-a mai pronunțat și anterior în alte cauze similare, reține

că instanțele de judecată sunt datoare să exercite un control asupra dreptului

de apreciere al autorității administrative, pentru a se asigura o protecție

reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, prevăzute în Constituția

României, cât și în Convenția europeană a drepturilor omului.

Etapa evaluării cât

și cea a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape

cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea

despăgubirilor” - reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să

se desfășoare într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 parag.1 din

Convenția europeană a drepturilor omului.

Termenul rezonabil

astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative

preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare,

statul având obligația de a organiza funcționarea sistemului puterilor sale în

așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului.

În raport de aceste

considerente cât și de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei,

nesoluționarea cererii reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

247/2005, într-un interval de timp destul de mare de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, justifică pe deplin admiterea cererilor

reclamantului și din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului.

În acest context, în

mod corect prima instanță a obligat-o pe recurentă să transmită dosarul

reclamantului în vederea efectuării raportului de evaluare, pentru că numai în

acest mod acesta poate beneficia efectiv de protecția asigurată de prevederile

art. 6 menționate.

Apărarea

recurentei-pârâte în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor

înscrisuri referitoare la identificarea și descrierea imobilului notificat ce

au fost solicitate prin mai multe adrese entității notificate nu poate fi

reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens.

Prin urmare, având în

vedere toate aceste considerente, se constată o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză de către prima instanță,

astfel că, situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi

reținută.

Ținând seama de cele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

II C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va respinge recursul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleași sentințe ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de V.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

Respinge recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței civile nr. 2710 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Modifică sentința

atacată, în sensul că obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizia de stabilire a despăgubirilor.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 februarie 2009.