ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 676/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 453 din 21 aprilie 2009 pronunțată în dosar nr. 1031/30/2008 al Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC O. SA Timișoara împotriva pârâtelor SC C.M. SA Timișoara și SC T.D. SRL Galați. Pentru a pronunța ac soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat în contradictoriu cu cele două pârâte să se dispună anularea tranzacției încheiate între acestea la data de 22 iunie 2007 arătând în motivare că este acționară a pârâtei 1 C.M. SA, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a SC C. Timiș SA, societatea pârâtă fiind constituită din cinci acționari printre care și antecesoarea sa, care a adus ca aport în natură la capitalul social imobilele pe care le deținea în patrimoniu.

Între cele două pârâte au existat mai multe litigii desfășurate în cadrul procedurii reglementate de O.G. nr. 5/2001, iar prin ordonanțele pronunțate pârâta SC T.D. SRL - acționar al SC C.M. SA - obținând câștig de cauză a demarat procedura executării silite a debitoarei sale, devenind proprietară pe aproximativ 9.190 mp teren în detrimentul reclamantei, deoarece acest teren a fost adus ca aport în natură de către SC O. SA. Titlurile executorii au fost însă ulterior desființate, motiv pentru care pârâta SC T.D. SRL a formulat o cerere de chemare în judecată pe calea dreptului comun solicitând obligarea SC C.M. SA la plata sumei de 4.693.249.363 lei (Rol), litigiul formând obiectul dosarului nr.3499/30/2007 al Tribunalului Timiș, dosar în cadrul căruia pârâtele în vederea stingerii litigiului au încheiat tranzacția a cărei anulare reclamanta a solicitat-o prin prezenta acțiune, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990.

Cât privește motivele pentru care reclamanta a solicitat anularea acestui act s-a menționat faptul că tranzacția a fost încheiată pentru a-i prejudicia interesele, în condițiile în care persoana semnatară a acesteia este administrator, respectiv președinte al Consiliului de administrație în ambele societăți, demersul având drept scop favorizarea patrimoniului pârâtei SC T.D. SRL. În acest context tribunalul a arătat că operațiunile de înstrăinare și dobândire de bunuri de la sau către societate nu pot fi echivalate cu o tranzacție judiciară care, deși este un act de dispoziție, vizează drepturile procesuale respectiv, recunoașterea unor creanțe de către pârâtă în favoarea reclamantei în considerarea unor raporturi comerciale derulate între acestea în limitele dreptului și obligației de reprezentare a societății, pentru care hotărârea adunării generale nu este necesară, astfel cum eronat susține reclamanta.

Totodată, verificându-se înscrisul atacat prima instanță a concluzionat că nu se verifică afirmația reclamantei potrivit căreia scriptul emană de la o singură persoană în numele celor două societăți. Făcând aplicarea art. 1169 C. civ. tribunalul a arătat că deși reclamanta a înțeles să critice tranzacția încheiată și prin prisma cauzei false derivată din intenția de prejudiciere a intereselor sale, nu s-au adus dovezi care să confirme o atare susținere. Apelul declarat de reclamanta SC B.I. SA (fost SC O. SA Timișoara) a fost admis prin decizia civilă nr. 64/A din 30 martie 2010 a Curții de apel Timișoara SC, cu consecința schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii și anulării tranzacției încheiate între pârâte, intimatele fiind obligate și la plata sumei de 3.944,8 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel a arătat că în speță sunt incidente prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/90 în sensul că, sub sancțiunea nulității administratorul nu putea să încheie tranzacția respectivă deoarece valoarea acesteia este superioară procentului de 10% din valoarea activelor nete ale societății, astfel cum rezultă din situațiile financiare, motiv pentru care obținerea aprobării adunării generale extraordinare era obligatorie. O astfel de aprobare lipsește, situație în care, în mod evident tranzacția nu putea fi încheiată valabil, cu atât mai mult cu cât prin acest act juridic societatea pârâtă nu numai că recunoaște pretenția materială pentru care SC T.D. SRL a declanșat litigiul, dar se angajează să plătească o sumă considerabilă în favoarea acesteia.

În plus, actul juridic contestat a fost încheiat între societatea reprezentată de dl. S.C.C. pe de o parte și o societate comercială la care aceeași persoană are calitatea de administrator cu puteri depline și deține împreună cu o rudă de gradul I toate părțile sociale, niciuna dintre cele două societăți comerciale nefiind filiala celeilalte, iar operațiunea nu a fost efectuată în cadrul activității curente a societății ori din dispozițiile unei autorități administrative sau a unei instanțe judecătorești, pentru a fi incidentă situația de excepție prevăzută în teza a II-a a alin. (4) din art. 150 din Legea nr. 31/90.

Pe de altă parte, deși încheierea acestui act ar putea fi considerată o decizie de afaceri a cărei oportunitate nu poate fi cenzurată de instanță, nu se poate stabili fără nicio reținere că încheierea actului nu a implicat vreun interes personal al administratorului în condițiile în care prin încheierea tranzacției judiciare președintele consiliului de administrație al unei societăți pe acțiuni recunoaște și se obligă să plătească o sumă ce depășește nu numai capitalul social al persoanei juridice dar și capitalul total către o altă societate comercială deținută tot de el împreună cu o rudă de gradul I și al cărui administrator este de aproximativ 10 ani. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC T.D.

SRL Galați criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii, motiv pe care a menționat că nu înțelege să-l mai susțină deoarece criticile formulate la acest punct vizează în realitate aplicarea greșită a art. 150 din Legea nr. 31/90 care constituie un motiv de recurs distinct. Cu această precizare recurenta menționează că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbând înțelesul acestuia și ajungând la concluzia eronată că tranzacția nu a fost încheiată cu bună-credință și implică un interes personal al administratorului.

O atare concluzie vine în contradicție de altfel cu motivarea conform căruia deciziile de afaceri ale administratorului nu pot fi cenzurate atât timp când nu există dovezi că aceștia și-au încălcat îndatoririle de diligență și loialitate ori au procedat cu rea-credință. De asemenea nu se poate reține o prezumție de culpă din împrejurarea că președintele consiliului de administrație al pârâtei SC C.M. SA este și administrator al recurentei. O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 150 din Legea nr. 31/90 care privește doar operațiunile de înstrăinare și dobândire de bunuri de la sau către societate, operațiuni care nu pot fi echivalate cu o tranzacție judiciară deoarece textul legal menționat sancționează cu nulitate absolută doar actele translative de proprietate încheiate cu nerespectarea acestei dispoziții legale.

Prin întâmpinarea formulată intimata SC B.I. SA a solicitat respingerea recursului susținând în esență că prin motivele de recurs s-a apreciat că obiectul litigiului constă în cenzurarea unei hotărâri a administratorului și nu anularea operațiunii încheiate de cele două societăți pârâte în lipsa acordului adunării generale a acționarilor a cărui lipsă sancționează cu nulitatea absolută operațiunile care se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziția legală anterior menționată. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale menționate Curtea constată că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

În conformitate cu prevederile art. 150 din Legea nr. 31/1990, care reglementează actele juridice încheiate între administrator și societate precum și condițiile de valabilitate ale acestora, ,,dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel și sub rezerva dispozițiilor art. 44 1 , sub sancțiunea nulității, administratorul va putea în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească bunuri către sau de la societate având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societății, numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare , în condițiile prevăzute la art. 115”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași text legal prevederile alin. (1) se aplică și operațiunilor de închiriere sau leasing, iar conform alin. (4) prevederile acestui articol sunt aplicabile și operațiunilor în care una dintre părți este soțul administratorului ori, rudă sau afin până la gradul al IV-lea al acestuia, ori dacă operațiunea este încheiată cu o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele menționate anterior este administrator sau director ori deține, singură sau împreună o cotă de cel puțin 20% din valoarea capitalului social subscris. Rezultă așadar din textul legal citat că actul de înstrăinare, respectiv, de dobândire trebuie să aibă ca obiect bunuri către sau de la o societate, ipoteză în care este obligatorie obținerea hotărârii adunării generale.

Sunt asimilate înstrăinării sau dobândirii de bunuri între societate și administrator și actele juridice menționate la alin. (2), respectiv închirierea și leasingul deoarece și prin aceste două modalități se produc efecte similare celor pe care legea urmărește să le elimine adică înstrăinarea folosinței bunului sau transferul dreptului de proprietate asupra acestuia. Totodată, sub raport subiectiv textul extinde aplicarea prevederilor menționate și cu privire la operațiunile în care sunt parte soțul administratorului ori rudele sau afinii acestuia, până la gradul al IV-lea inclusiv sau societăți civile ori comerciale la care persoanele menționate dețin calitățile vizate de acest text legal.

Din această perspectivă rezultă că textul citat are în vedere, în mod expres, operațiunile de înstrăinare și dobândirea de bunuri de la sau către societate cu consecința că acestea nu pot fi echivalate cu tranzacția judiciară prin care părțile au convenit plata unei sume de bani, astfel că în speță nu este incident art. 150 din Legea nr. 31/90 în sensul că lipsa hotărârii adunării generale sancționează cu nulitate absolută actul încheiat cu neobservarea acestei cerințe. În egală măsură se impune și precizarea că prevederile alin. (4) vizează de asemenea înstrăinarea sau dobândirea bunurilor și respectiv operațiunile de închiriere sau de leasing și nu orice fel de operațiune încheiată între persoanele avute în vedere la acest alineat.

Prin urmare, sunt întemeiate criticile formulate de recurentă derivate din aplicarea greșită a prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990 deoarece actul a cărui anulare s-a cerut nu face parte din categoria celor avute în vedere de aceste dispoziții legale, situație în care lipsa hotărârii adunării generale a acționarilor nu lipsește de efecte, pentru acest motiv, tranzacția încheiată. În acest context este de asemenea întemeiată și critica potrivit căreia instanța de apel a instituit o prezumție de culpă și în consecință, absența bunei-credințe la încheierea tranzacției derivată din faptul că președintele consiliului de administrație al SC C.M. SA este și administrator al recurentei.

De menționat sub acest aspect că, deși prin acțiunea formulată reclamanta a invocat nevalabilitatea tranzacției și prin prisma cauzei false această susținere a fost înlăturată ca nedovedită în conformitate cu art. 1169 C. civ., iar instanța de apel nu a stabilit o altă stare de fapt ci a pronunțat decizia dând o altă interpretare prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990 dar a ajuns la o concluzie greșită în privința sferei de aplicare a acestui text legal. În consecință, recursul este întemeiat și va fi admis în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în sensul respingerii apelului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC T.D. SRL GALAȚI împotriva deciziei nr. 64/A din 30 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC B.I. SA TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 453 din 21 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2011.